MEMORIU / Măsuri de răspuns la acțiunile provocatoare ale GOTR

Mai mulți experți, foști oficiali ministeriali și personalități militare au semnat un memoriu privind Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR) din regiunea transnistreană și adresa Guvernului și Parlamentului Republicii Moldova. 

Iată textul memoriului:

Grupul Operativ al Trupelor Ruse în Republica Moldova (în continuare GOTR) este succesorul de drept al Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. În 1992, Armata a 14-a a participat ca forţă militară dușmănoasă în agresiunea militară[1] împotriva Republicii Moldova, luptând alături de alte forțe ostile separatiste contra suveranității și independenței RM. O prezentare sumară a faptelor acestei intervenții se conține în probatoriul folosit de jurați în cazul Decieizei Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) în privința ”grupului Ilascu”[2]. Alte date și fapte sunt prezentate în publicații apărute în RM și în străinătate, care-au examinat în detaliu rolul și efectele declanșării operațiunilor militare în perioada martie – iulie 1992 contra Republicii Moldova.

Disoluția URSS și ambiguitățile legate de proprietatea și efectivele militare 

Până în acest moment nu există un punct de vedere comun asupra proprietăților militare existente la momentul declarației de independență (1991), anul în care toate republicile ex-sovietice au preluat cote părți din patrimoniul militar al URSS ca state successor[3]. Nu există din păcate nici un registru al tehnicii militare, munițiilor și echipamentului military al GOTR, fapt de care s-au folosit structuri criminale internationale pentru a transfera și comercializa arme și muniții din depozitele controlate spre piața neagră de arme. Chiar din momentul destrămării URSS, Republica Moldova s-a ciocnit cu dificultăți în ceea ce privește transmiterea în proprietate și folosință a cotelor părți transmise fostelor republici ale statului desființat prin Acordul de la Belovejskaia Pusha. În mod special, aceste dificultăți au afectat transmiterea echipamentului militar, a muniţiilor, transportului militar, a bazelor militare şi altor bunuri aparţinând unităţilor militare staţionate pe teritoriul Republicii Moldova. Aceste contradicţii au fost păstrate și după semnarea Decretului Nr.234 din 14 noiembrie 1991 ”Cu  privire la declararea drept proprietate a Republicii Moldova a armamentului, tehnicii militare, altor bunuri militare, care aparţin unităţilor militare ale Armatei Sovietice, dislocate pe teritoriul RM”de căre Preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur [4] şi Decretul Nr.320 din 1 aprilie 1992,  semnat de Preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţin[5], care iniția același proces în Federația Rusă.

Decretul Președintelui Republicii Moldova indica Guvernului RM să inițieze de urgență tratative cu organele de conducere ale URSS în vederea transmiterii în proprietatea RM a armelor, munițiilor, mijloacelor de transport, tehnicii și bazelor militare, altor bunuri, apaținând fostei Armate Sovietice, dislocate pe teritoriul RM. Decretul emis de Președintele Republicii Moldova No.234 din 14 noiembrie 1991 declara drept ”proprietate a RM toate ”armele, munițiile, mijloacele de transport, tehnica militară, bazele militare și altă avere aparținând unităților militare ale Armatei sovietice, dislocate pe teritoriul RM”, decret care nu a fost contestat de nici un organ sau lider de stat din republicile ex-sovietice. Disoluția centrului unional a creat multe confuzii și acestea s-au creat în detrimentul fostelor republici sovietice mici. Chiar din momentul Declarației de independență a RM (August 27, 1991), o parte din unitățile militare dislocate în RM au acceptat autoritatea noilor structuri politice republicane, în timp ce altele au contestat noile realități politice, folosindu-se de ambiguitățile centrului politic-militar de la Moscova. În august 1991, în RM se aflau dislocați cca 23.000 – 30.000 militari sovietici, conform unor surse oficiale[6]. Aceștia erau încartiruiți în cadrul a 36 garnizoane militare, cele mai mari aflându-se la Chișinău și Tiraspol, incluși în Armata 14-ea și Armata 5-ea, ambele făcând parte din Districtul Militar Odesa și Infrastructura Flotei Mării Negre No.119.  Moscova a preferat însă să asiste cinic la reacțiile de nesupunere ale unor unități militare, pregătindu-se să se folosească de ele pentru a menține sub control noile autorități ale Republicii Moldova. Astfel, în timp ce regimentul 86 avioane de vânătoare de la Mărculești și regimentul 300 trupe aeropurtate din Chișinău a acceptat fără discuții preluarea controlului de către autoritățile republicane, unitățile militare ale Armatei 14 din Transnistria au refuzat să se conformeze noilor autorități republicane. Poziția lor era fără îndoială susținută de Moscova. Concomitent, Moscova au ordonat unor unități militare de elită să părăsească silențios RM, să distrugă tehnica și alt patrimoniu al trupelor dislocate pe teritoriul RM, după cum raportează surse militare[7].

La 18 martie 1992, Președintele RM a emis un nou Decret No.73 ”Cu privire la trecerea sub jurisdicția RM a formațiunilor militare discloate pe teritoriul ei”, indicând în anexă numărul și locul de dislocare a 104 unități militare, printre care figurau și garnizoana Colbasna, care depozita cea mai mare parte a Armatei a 14. Peste doar câteva zile, la 20 martie 1992, Guvernul RM și Comandamentul Principal al Forțelor Armate Unite ale CSI a încheiat Acordul ”Cu privire la condițiile de reformare a Forțelor Armate ale ex-URSS, dislocate pe teritoriul RM și protecția socială a militarilor”, prin care toate unitățile militare ex-sovietice dislocate pe teritoriul RM au fost atribuite fie autorității suverane a RM, fie au fost transferate sub egida CSI[8]. Potrivit acestui acord, Ministerul Apărării RM prelua controlul asupra 150 unități și formațiuni militare dislocate pe teritoriul RM, în timp ce alte 50 de unități și formațiuni militare ”cu caracter strategic” erau transferate sub controlul Forțelor Armate CSI, care urmau să părăsească teritoriul RM până la data de 1 ianuarie 1993. Statutul de ”forțe CSI” a durat însă doar câteva zile. Deja la 1 aprilie 1992, Președintele Federației Ruse, B.Elțin a emis decretul ”Cu privire la trecerea sub jurisidcția Federației Ruse a unităților militare ale ex-URSS, aflate termporar pe teritoriul RM”, care includea și Armata 14 de gardă, formațiunile, unitățile militare și instituțiile Forțelor Armate ale ex-URSS, aflate pe teritoriul RM, care nu au intrat în componența forțelor sale armate”. Conducerea Federației Ruse justifica această decizie cu scopul de a menține o conducere stabilă și pentru a asigura funcționarea trupelor, pentru a nu admite implicarea trupelor în conflicte interetnice și a proteja din punct de vedere social militarii și membrii familiilor lor[9].

Decretul Președintelui rus însușea bunuri dislocate pe teritoriul RM deși nu avea acest drept, conform Acordului de la Belovejsk și aplica un decret asupra unui teritoriu care nu era parte din statul rus. Ulterior, RM a contestat legalitatea acestui decret, inclusiv prin intermediul rundelor de tratative moldo-ruse cu privire la statutul juridic, modul și termenele de retragere a formațiunilor militare, dislocate pe teritoriul RM, însă Moscova a preferat să interpreteze termenul jurisdicție prin ”proprietate” asupra bunurilor militare[10], eschivându-se de la compensațiile și daunele provocate prin transferul de armament evacuat ilegal de Rusia de pe teritoriul RM în perioada 14 noiembrie 1991 – 1 aprilie 1992. Sub pretextul evitării implicării acestor unități militare în conflictele locale, Moscova le-a separat, în fapt, de controlul politic al autorităților RM, pe teritoriul căruia erau dislocate. Între timp, aceste unități militare au devenit în scurt timp centre de formare și instruire pentru formațiunile paramilitare, furnizându-le arme și muniții. Sute de militari ai Armatei 14 au fost repartizați în funcții de conducere ale unităților paramilitare nou-formate, care deveneau forța combativă a regimului separatist. Gărzile separatiste au primit invitații să se înarmeze din depozitele unităților staționate la Tiraspol și Tighina, iar transferurile de tehnică de luptă au fost aprobate fără discuții de conducerea militară locală.

Având acces nelimitat la arme și muniții, gărzile militare separatiste au atacat în februarie – martie 1992 autoritățile ale RM în majoritatea orașelor și localităților pe malul stâng al Nistrului (judecătorii, secții de poliție, autorități municipale), forțându-le fie să cedeze acceptând regulile separatiste, fie să plece peste Nistru[11]. Ostilitățile militare au durat 5 luni pe durata căreia forțele regulate militare ale Federației Ruse au asistat gărzile separatiste iar în anumite etape au fost principala forță ofensivă. De partea separatiștilor transnistreni au participat cca sute de recruți locali, militari de carieră staționați în regiune, cazaci și așa-zișii voluntari recrutați din mai multe state CSI de către activiști ai unor grupuri politice abia-înființate în Federația Rusă. Oficiali de rang înalt al Federației Ruse au recunoscut public participarea tancurilor Armatei 14 în ofensiva contra forțelor moldovenești din Bender (Tighina) și instalarea controlului militarilor separatiști în oraș[12]. Generalul A.Lebedy, comandat al Armatei 14 în 1992, menționa, că ”Am chemat la ordine 12.000 soldați și ofițeri, pe care i-am înarmat cu toate armele din dotare, și după asta am declarat acest armament pierdut și capturat” [13]. Într-o scrisoare adresată la 9 septembrie 1992 Ministrului Rus al Apărării, Pavel Graciov, Generalul Lebedy raporta că în operațiile militare, Armata 14 a pierdut 7 militari uciși și 48 răniți, iar pagubele materiale suferite de Armata 14 erau evaluate în notiția secretă transmisă Moscovei la 65,8 milioane de ruble[14].

Implicarea militarilor ruși în războiul de pe Nistru este confirmată de rusești[15]. Deși Guvernul rus nega cu încăpățânare participarea la lupte a militarlor săi, chiar și Președintele Elțin recunoștea că s-a admis furnizarea de arme către unitățile paramilitare. Într-un interviu din 27 mai 1992, B.Eltsyn declara că, ”Este evident, printre ofițerii Armatei 14 sunt susținători ai Transnistriei și ei încep să treacă, uneori cu tot cu echipament, de partea poporului Transnistriei. Iată de ce Snegur, de rând cu alții, consideră  aceasta drept o intervenție directă a Rusiei, dar ea nu este o intervenție a Rusiei, ci o apărare a poporului ce locuiește acolo, la inițiativa personală a ofițerilor ce locuiesc acolo. După părerea mea, dacă poporul din Transnistria vrea să locuiască autonom, aceasta este treaba lui” [16]. Mai târziu, același președinte al Federației Ruse recunoștea deschis amestecul rus în treburile interne ale RM, ”Acum despre Transnistria. În cele din urmă noi ne-am atins scopul în Transnistria. Situația acum este mai mult sau mai puțin pașnică. Noi acordăm ajutor Transnistriei atât cât putem. Pâne, apă, multe lucruri în general. Noi îl ajutăm în mod direct. În plus, noi insistăm ca președintele RM să convingă Parlamentul să acorde Transnistriei un statut politic, care va asigura republicii (PMR) în viitor dreptul la autodeterminare” [17]. Intervenția militară contra autorităților constituționale ale RM s-a produs și prin participarea directă a gherilei de cazaci ruși, cu încurajarea mai multor partide și chiar oficiali ruși[18].

Victimile civile înregistrate în rândul populației din dreapta și stânga Nistrului, dar și alte motive militare, au creat la Chișinău condițiile de a căuta din partea Moscovei o decizie de încetare a focului. La 21 iulie, 1992, Președinții RM și FR au semnat Acordul de încetare a focului în zona nistreană a Republicii  Moldova, la nivel de președinți ari RM și FR, menționând următoarele: „Năzuind spre încetarea totală și cît mai grabnică a focului și spre reglementarea conflictului armat din raioanele nistrene prin mijloace pașnice, reafirmînd atașamentul față de principiile Statutului ONU și a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE); salutînd înțelegerea de principiu realizată la 3 iulie 1992 între Președintele RM și Președintele FR, părțile au convenit următoarele:[19].

Articolul 1, punctul 1 prevede că “Din momentul semnării Convenției, părțile în conflict își asumă angajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum și a oricăror acțiuni armate, una împotriva celeilalte.”

Articolul 4 prevede că “Unitățile Armatei a 14-a a Forțelor Armate ale Federației Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu strictețe neutralitatea. Cele două părți în conflict își asumă obligația de a respecta neutralitatea și de a se abține de la orice acțiuni ilicite”, etc.

Pentru prima dată retragerea Armatei a 14-a/GOTR este menţionată în Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii  Moldova, semnat de Republica Moldova şi Federaţia Rusă la 21 iulie 1992, și în particular prevederilor articolului 4, care prevede că

“… Problemele privind statutul armatei, procedura și termenele retragerii ei pe etape vor fi soluționate în cadrul tratativelor dintre Federația Rusă și Republica Moldova.”

Însă, acceptarea pacificatorilor ruși în iulie 1992 au creat condiții pentru amânarea evacuării imediate a militarilor care participaseră anterior la ostilitățile militare din Transnistria. Diplomații RM au propus în câteva rânduri (noiembrie 1992 și noiembrie 1993) să includă problema dislocării ilegale a trupelor rusești pe teritoriul RM în cadrul unor rezoluții promovate de Statele membre ale Adunării Generale ONU cu privire la evacuarea rapidă din Statele Baltice. Vorbind în plenul Sesiunii 47 a Adunării Generale ONU, Ministrul de externe al RM, N.Țâu, nota că, ”prezența forțelor militare străine pe teritoriul suveran al RM este unul din factorii majori care au contribuit și contribuie la destabilizarea situației”, și că ”negocierile privind calendarul retragerii Armatei 14 se desfășoară cu mari dificultăți”. [20] Moscova a amenințat cu sancțiuni economice RM dacă diplomații moldoveni vor continua să insiste asupra evacuării trupelor militare. Acțiunile diplomației RM nu au fost susținute atunci în cadrul ONU, anumite cancelarii occidentale au ezitat să facă o conexiune clară și principială între retragerea completă a trupelor militare rusești din țările Baltice și RM, în care abia se încheiase cel mai recent episod sângeros.

Sub impactul presiunilor tot mai accentuate din partea Moscovei, RM a trebuit să renunțe la ideea promovării unei Rezoluții cu privire la evacuarea trupelor rusești din RM[21], ceea ce s-a perceput ca o slăbiciune.  La subiectul retragerii complete a trupelor ruse s-a revenit după 1993 în cadrul unor runde speciale, solicitate de RM, scopul cărora era de a stabili statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul RM. Un Acord inter-guvernamental a fost semnat la Moscova la 21 octombrie 1994 de către PM Republicii Moldova Andrei Sangheli şi PM Federației Ruse Cernomîrdin în prezenţa Preşedinţilor M.Snegur şi B.Elţin.[22] Din păcate, nici prevederile acestui acord nu au fost îndeplinite de către Federaţia Rusă, necătând la faptul că Moscova s-a angajat să-şi retragă forţele militare în termen de 3 ani. Conform unor surse[23] Federaţia Rusă nu a ratificat acest acord conform procedurilor legale interne pentru a bloca îndeplinirea propriilor obligații convenite pe plan guvernamental, din rațiuni clare de a folosi schimbarea de putere din RM în scopul obținerii unor concesii suplimentare de natură politică. Adoptarea legislației cu privire la statutul special al autonomiei găgăuze crea noi oportunități de legalizare a prezenței militare în stânga Nistrului.

Trebuie de amintit că RM a devenit parte semnatare a TFCE (CFE Treaty) la 15 mai 1992, alături de restul statelor CSI, semnând la Tașkent Acordul cu privire la principiile și procedurile implementării Tratatului Forțelor Armate Convenționale în Europa” [24]. Conform acestui Tratat, ratificat la 6 iulie 1992, RM obținea dreptul de a menține pe teritoriul său 210 tancuri, 210 mașini blindate, 250 tunuri, 50 instalații antiaeriene și 50 elicoptere de luptă[25]. Poziția RM era de a convinge Occidentul de decizia sa de a nu ratifica TFCE Adaptat (TFCE-A) câtă vreme trupele militare rusești vor rămâne pe teritoriul său suveran. Diplomația RM explica că forțarea ratificării TFCE-A, în absența unei rezolvări satisfăcătoare a problemei evacuării trupelor militare convenționale ar legaliza prezența acestor forțe și ar însemna o violare crasă a Constituției RM[26]. În plus, diplomații RM susțineau că urmează să fie evacuat și arsenalul militar aflat sub controlul forțelor separatiste, care provine direct și indiscutabil din depozitele fostei Armate a 14. Evoluția procesului politic arată că fermitatea poziției diplomaților moldoveni a fost binevenită în ceea ce privește conectarea TFCE-A la chestiunea evacuării complete a trupelor rusești din RM. În acest fel s-a reușit, pe durata lucrărilor Summitului OSCE de la Istanbul, din 1999, cu sprijinul statelor occidentale, să includă un paragraf special cu privire la obligația retragerii trupelor rusești de pe teritoriul RM în Actul Final al Conferinței Statelor Semnatare al TFCE-A, care stipulează că, ”toate statele membre ale TFCE i-au act de declarația RM, parte componentă din Actul Final, privind la renunțarea la dreptul de a menține dislocarea temporară pe teritoriul său și salută angajamentul Federației Ruse de a evacua sau distruge arsenalul convențional și echipamentul, care cade sub limitările stipulate de Tratat (TFCE-A) până la finele anului 2001, în contextul angajamentelor ce se referă la para 19 din Declarația Finală de la Istanbul[27]. Efectul imediat al acestei Declarații a fost evacuarea a 125 unități tehnice și 60 vagoane cu muniții din RM, deși se cunoaște nemulțumirea vădită a militarilor față de decizia Președintelui Eltsyn[28].

Spiritul pozitiv în ceea ce privește evacuarea arsenalului și militarilor ruși de pe teritoriul suveran al RM nu a durat însă foarte mult timp. Din 2003, Federația Rusă a încetat orice cooperare în privința distrugerii pe loc a munițiilor, sub pretextul că acestor acțiuni se împotrivesc autoritățile din stânga Nitrului.

Defapt Federaţia Rusă începand cu anul 2004 nu a mai desfăşurat nici-o activitate în acest sens. Acest caz poate fi folosit pentru promovarea mesajului de retragere a forţelor Federaşiei Ruse pe diferite arene internaţionale, inclusiv ONU pentru a înţelege mai bine politica militară rusă faţă de „vecinătatea imediată”, dar şi pentru că acest caz este un unul clasic cum Moscova, contrar practicii internaţionale, care este bazată pe acordul şi interesul reciproc al părţilor, încearcă să creeze baze militare fără acordul ţărilor de reşedinţă.

Implementarea obligațiilor recurente Acordului din 1992  

În realitate, efectivul militar al Armatei 14, transformate în anul 2011 în GOTR, nu a respectat niciodată neutralitatea, prevăzută în art.1, 4, al Acordului de încetare a focului. Militarii ruși din GOTR au fost responsabili de transferurile masive de tehnică militară, muniții, echipament de luptă, radiolocații[29]. Astfel, la 1 decembrie 1994 formaţiunile paramilitare separatiste numărau 5000 persoane, dintre care circa 3000 se aflau în interiorul Zonei de securitate, care ar fi trebuit să fie complet demilitarizată. Acestea aveau în dotare 18 tancuri  T-64,  49 vehicule blindate (40 transportoare blindate „BTR”, 6 vehicule aparent transportoare blindate de trupe (MTLB)  şi 3 maşini de luptă pentru infanterie „BMP”), 18 obuziere cu calibrul 122 mm, 8  tunuri cu calibrul 85 mm, 3 sisteme „Alazani” , 16 mitraliere antitanc  „MT-12” cu calibrul 100 mm, 30 aruncătoare de mine cu calibrul 82 mm, 30 rachete antitanc dirijate „FAGOT” etc. Aviaţia „RMN” includea: 7 elicoptere ( 6  „MI-8T”, 1 „MI-2”) şi 5 avioane (1 „AN-26”   şi cîte 2 avioane „AN-2” şi „IaK-18”). Se prevede folosirea, în caz de necesitate, a  25 deltaplane cu motor[30]. Militarii GOTR au asigurat conducerea efectivă, instruirea și dezvoltarea găzilor transnistrene în ceea ce se numește astăzi ”Armata Transnistreană”. Există fapte care atestă autorizarea transferurilor de tehnică de luptă în beneficiul separtiștilor, chiar și în condițiile în care o parte din această tehnică ajungea pe piața neagră de vânzări de arme[31].

Federația Rusă nu numai că nu a ratificat Acordul moldo-rus de retragere a militarilor și tehnicii sale din RM (semnat la 21 octombrie 1994), dar a desfășurat acțiuni periodice de discreditare a înțelegerilor anterioare, subminând statutul Comisiei Unificate de Control și blocând inspectarea periodică a locurilor de depozitare a arsenalului militar. Articolul 6 din Acord obliga părțile că, „deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare rusești în afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe baza unor planuri coordonate cu autoritățile RM”. În pofida acestui articol, GOTR desfășoară periodic, iar în ultima vreme chiar mai agresiv , exerciții militare necoordonate, forțări ale râului Nistru, angajând în aceste operații militare unități ale regimului separatist. GOTR participă des, în ciuda notelor prezentate de autoritățile RM, la paradele militare organizate cu diverse ocazii la Tiraspol, făcând parte din ceremoniile separatiste și o demonstrare  a susţinerii autorităţilor separatiste.

Aceste acțiuni arată nedorința Rusiei de a-şi retrage trupele din RM. Iar o dovadă în plus este că Moscova continuă să negocieze statutul său cu Tiraspolul și nu cu Chişinăul, creând motive artificiale de amânare a evacuării munițiilor și trupelor sale prin luarea în considerație a punctului de vedere al regimului. Menționăm că GOTR nu reprezintă doar suma militarilor dislocați în regiunea transnistreană a RM cu scopul de a păzi depozitele de muniții de la Colbasna. GOTR reprezintă un mecanism complex de prezenţă strategică, tactică și operativă a trupelor militare rusești pe teritoriul unui stat suveran fără consimțământul acestuia, dar promovat în calitate de ”factor pozitiv” printr-o vastă rețea de formatori de opinie – ONGuri pro-Kremlin, uniuni ale ofițerilor, asociații ale veteranilor, centre de memorie istorică și culturale, presa electornică, biserica ortodoxă, şi nu în ultimul rând, reprezentanțele diplomatice). Pe parcursul ultimilor 25 ani, Federația Rusă a intervenit în mai multe rânduri prin decizii de modificare a statutului GOTR, fără consimțămânntul și în urma consultărilor cu statul pe teritoriul căruia staționează acesta. În 2011, GOTR s-a reformat, transformându-se într-o entitate militară cu misiuni speciale, distinctă, dar integrată în componența districtului militar „Vest” al Federaţiei Ruse.

Deși GOTR este separat de Misiunea de pacificare (PKO), care ar avea teoretic un rol secundar, în realitate, GOTR și PKO se completează, coordonându-și acțiunile, inclusiv prin demersurile PKO de a obține acordul RM de a întroduce în 2012/2013 a unor efective de elicoptere militare, dar și în ceea ce privește acțiunile de modernizare și administrare efectivă a aeroportului militar de la Tiraspol, ca paravan pentru aprovizionarea autonomă a GOTR, pe care Federația Rusă o tratează ca pe o bază militară a sa, funcționând fără acordul autorităților RM. În plus, analiza datelor deschise demonstrează efectivul ofensiv al GOTR. În luna iulie 2017, efectivele GOTR au desfăşurat 17 aplicaţii militare cu participarea militarilor transnistreni (trupe regulate și unitățile KGB)[32]. Pentru aplicații, Federația Rusă a achitat subsidii generoase armatei transnistrene, susținând astfel deplin cu resursele bugetului federal sectorul apărării, securităţii şi ordinii publice în enclava separatistă[33]. Până în 2011, gărzile separatiste erau capabile să organizeze doar câte 2-3 aplicaţii cu trageri de luptă pe an, de 4 ori mai puține decât în 2017.În total, pe durata anului 2016, GOTR a organizat 48 exerciții combinate militarel, iar numai în prima jumătate a anului 2017 (1 ianuarie – 20 mai, a.c. – exercțiile au alcătuit 32). Cea mai mare parte a manevrelor militare ale GOTR urmăresc scopul consolidării cooperării, coordonării şi interoperabilităţii cu aşa-zisele structuri de forţă ale regiunii transnistrene, care includ acțiuni de lichidare a diversioniștilor, respingerea atacurilor teroriste (15), cele mai multe dintre aceste exerciții combinate fiind desfășurate cu implicarea tehnici grele de luptă și trageri (tancuri şi artilerie), cu trecerea obstacolelor de apă, traversarea râului Nistru și efectuarea tragerilor de luptă pe malul drept de către dispozitivele de luptă ale GOTR, susținute de așa zisele structuri de forţă ale regimului separatist. Cel mai recent exercițiu militar a avut loc la 3 august 2017.

Planificarea şi desfăşurarea unor aplicaţii ale centrului de operaţiuni speciale ale MSS, MAI, MA, MJ a regiunii transnistrene cu îndrumarea consilierilor militari şi ai serviciilor de informaţii ale Federaţiei Ruse. Fazele finale ale acestor aplicaţii sunt supravegheate și conduse personal de către Comandantul GOTR, Colonel Dmitrii Zelencov. În perioada 6 aprilie – 28 aprilie a.c. în Transnistria au avut loc 6 exerciții militare, cu participarea activă a trupelor de infanterie, trupe monitorizate (tancuri și mașini blindate de luptă), unităţilor de destinaţie specială. Atragem atenţia, că 2 dintre aceste au fost ATC și ATB (Aplicaţii tactice la nivel de companie/batalion), fiind supravegheate de către pretinsul Ministru al apărarii regiunii separatiste, alături de Comandantul GOTR, colonel Dmitrii Zelencov (pe 6 aprilie şi pe 13 aprilie). Unele din activităţi comune sunt manipulatorii, care promoveaza superioritatea armatei ruse, şi aşa zisă “lumea rusă”, precum şi faptele eroice ale separatiştilor în anii 1990-1992. Nu putem trece cu vederea însă şi desfășurarea unor acţiuni de sfidare a autorităţilor constituţionale, prin activităţi premeditate de încorporare în GOTR a unor tineri din regiune, care încalcă în mod flagrant statutul limitat al acestor efective militare provizorii. Menționăm că GOTR folosește salariile mari pentru a atrage și recruta tinerii din regiune, instruindu-i la un nivel superior, după care acești specialiști ai GOTR sunt transferați cu statut de cadre militare calificate după o anumtă perioadă de timp în așa-zisele structuri de forţă al regiunii separatiste.

Doar în prima jumătate a acestui an au fost încorporaţi 150 de recruţi locali în cadrul GOTR, și tot atâțea au fost transferați după instruire în sistemul pretinselor organe de forță ale regiunii. Datele prezentate vorbesc despre faptul că Federația Rusă sprijină și dezvoltă forțele militare separatiste în pofida obligației de a păstra neutralitatea, prevedere esențială a Acordului de încetare a focului din 1992. Federația Rusă subsidiază unitățile de apărare și securitate ale regiuni transnistrene, transferă echipament militar și tehnică de luptă, asigură efectivul militare cu exerciții și conducere militară efectivă, deși ar fi trebuit să aibă grijă exclusiv de paza și evacuarea munițiilor fostei Armate a 14 din regiune. Este evident că, în acest fel, prezența militarilor ruși în Republica Moldova, reprezină un focar de insecuritate în adresa păcii și stabilității regionale. Statutul GOTR contravine spiritul și litera Acordului cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat, semnat de Republica Moldova şi Federaţia Rusă la 21 iulie 1992, în particular – prevederilor articolului 4, care prevede că:

“Unitățile Armatei a 14-a a Forțelor Armate ale Federației Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu strictețe neutralitatea. Cele două părți în conflict își asumă obligația de a respecta neutralitatea și de a se abține de la orice acțiuni ilicite…… Problemele privind statutul armatei, procedura și termenele retragerii ei pe etape vor fi soluționate în cadrul tratativelor dintre Federația Rusă și Republica Moldova.” GOTR este unul din mijloacele utilizate de Federaţia Rusă pentru a-şi restabili controlul asupra teritoriilor din zona sa de influenţă. Şi asta împreună cu aşa zisele “forţe de “pacificare”, ca şi în cazul Georgiei. Prin asta Federaţia Rusă îşi realizează interesele sale, în special pentru a constrînge Republica Moldova ce se confruntă cu un separatism impus să accepte dislocarea de militari străini pe teritoriul său. Este clar că pretinsa misiune de pacificare este un paravan de prezenţă militară în regiune a Federaţiei Ruse şi sfidare a autorităţilor Republicii Moldova, precum şi susţinerii directe din punct de vedere politic, militar şi financiar a regimului separatist din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Prin mesajele sale la nivel internaţional Republica Moldova a propus de mai multe ori modificarea statutului acestei misiuni în una civilă cu un mandat ONU/OSCE. La rândul său nu este clară poziţia Federaţiei Ruse în acest sens, pentru că în anii 1992-1995 încercau să obţină resurse financiare şi un mandat ONU/OSCE pentru această misiune[34].

Tot odată Federaţia Rusă menţionează peste tot că operaţiunile sale de “menţinere a păcii”, prezenta cazul Transnistriei drept operaţiunea ei cea mai reuşită şi chair superioară practicii ONU.  Dar în realitate după cum vedem este cu totul altceva. Cu ajutorul material, financiar şi politic al Rusiei, în special al trupelor ruse din Armata a 14-a/GOTR, în raioanele de est ale Republicii Moldova  autorităţile separatiste şi-au creat un “sistem de securitate” conform “standardelor ruseşti”, pentru că aşa zisele forţe armate transnistrene sunt în realitate trupe ruseşti care fac parte neformal din Forţele Armate ale Federaţiei Ruse, şi sunt privite de Moscova ca atare şi utilizate de ea ca element  de şantaj şi presiune în relaţiile cu Chişinăul. Dacă nu vom reacţiona, ne vom trezi ca şi în cazul Georgiei cu cu „absorbirea” pretinselor forţe armate ale regiunii transnistrene de către Minsiterul Rus al Aparării, Serviciul Federal de Securitate al Federaţiei Ruse şi Ministerul Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse[35].Republica Moldova nu consideră prezența militarilor ruși GOTR și nici prezența Pacificatorilor ruși drept un motiv de sărbătoare după 25 de ani de folosire abuzivă a documentului de încetare a foctului în scopul întăririi forțelor separatiste. În aceste condiții, RM trebuie să considere câteva instrumente de intervenție pentru a curma aceste practici reprobabile, care contrazic în mod flagrant spiritul și litera Tratatului Politic de Bază, încheiat în noiembrie 2001, între RM și Federația Rusă. Printre aceste măsuri imediate care se cer de luat vom menționa următoarele:

PROPUNERI ADRESATE AUTORITĂȚILOR REPUBLICII MOLDOVA

1. Autoritățile RM trebuie să adopte o politică de limitare drastică a accesului militarilor ruși în RM, și să denunțe expres clauzele Acordului din 1992, care ar asigura, în opinia părții ruse, ”acceptarea unui statut legal acestor trupe, GOTR din partea Guvernului RM”. Guvernul RM trebuie să reconfirme poziția oficială a RM, după adoptarea Declarației Parlamentului RM, de a cere Federației Rusei retragerea deplină, totală, garantată, a tuturor militarilor, muniției de luptă și tehnicii de luptă, amplasată în regiunea transnistreană a RM. Poziția oficială a RM trebuie să mențină principiul după care evacuarea completă și necondiționată a arsenalului și tehnicii de luptă include necondiționat și armele transferate în mod ilegal unităților militare și paramilitare transnistrene.

2. Autoritățile RM trebuie să aplice sancțiuni de circulație în privința comandanților GOTR și altor ofițeri, care-au decis cu de la sine putere, fără autorizarea autorităților RM, exerciții militare de luptă, desfășurate împreună cu unități militare și paramilitare transnistrene, fără a cere acordul RM și în pofida avertismentelor repetate care li s-au făcut. Lista persoanelor supuse acestui regim se anexează.

3. Procuratura Republicii Moldova trebuie să declanșeze proceduri de anchetă penală contra acelor militari transnistreni și ruși, care-au blocat participarea observatorilor militari ai RM (sau OSCE) la orice fel de activități de monitorizare, inspectare, informare și documentare, care țin de supravegherea zonei de securitate (lista se anexează), conform statutului recunoscut lor de către autoritățile RM.

4. Autoritățile RM trebuie să ceară mediatorilor și observatorilor în formatul ”5+2” restabilirea funcției de bază a Misiunii OSCE de a inspecta toate obiectivele militare ale GOTR , ie. Colbasna, alte locațiuni despre care există informații că ar fi depozitate arsenal militar, echipament, tehnică și muniție de luptă, care au aparținut Armatei a 14. Observatorii militari ai Misiunii OSCE trebuie să reia neântârziat misiuni de inspectare și verificare a Zonei de Securitate, în care au fost întroduse în mai multe rânduri echipament și militari, care nu ar trebui să fie staționați în aceste locații. Mediatorii și observatorii internaționali ai formatului ”5+2” vor informa părțile interesate asupra situației din zona de securitate, cu scopul  de a întări instrumentele de prevenire a riscurilor în zona de securitate.

5. Autoritățile RM trebuie să adopte o politică de circulație limitată a tuturor persoanelor, care susțin că reprezintă structurile oficiale ale regimului separatist din stânga Nistrului, până depășirea pericolelor de securitatate națională, în această regiune a RM. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene permanent va solicita o monitorizare specială din partea organizațiilor internaționale (ONU, CoE, OSCE). a exercițiilor militare neautorizate ale GOTR, a transferurilor de arsenal militar și tehnică de luptă către unitățile paramilitare ilegale și menținerea unor surse de instabilitate și riscuri militare pentru RM.

6. RM trebuie să reia acțiunile diplomatice și politice de implicare a (ONU, CoE, OSCE) în procesul de retragere ordonată și totale a militarilor, echipamentului și munițiilor rusești de pe teritoriul său suveran. Aceasta cere o implicare mai convingătoare a Misiunii OSCE și a partenerilor săi occidentali, a Ucrainei și Rusiei, în procesul de evaluare a stocurilor de muniții depozitate la GOTR, identificarea stocurilor necontorizate, și  revenirea la proiectele anterioare de distrugere ordonată a armamentelor netransportabile aflate sub controlul GOTR. Se cere şi un ajutor financiar corespunzător Republicii Moldova  din partea comunităţii internaţionale.

 

#1 Anexa: Lista persoanelor (GOTR):

–       Reprezentanţii Federaţiei Ruse în CUC (inclusiv Copreşedinţii din partea Federaţiei Ruse în perioada anilor 2012-2017);

–       Comandantul GOTR, colonel Dmitrii Zelencov;

–       Observatorii Militari al Forţelor Pacificatoare – din partea Federaţiei Ruse;

–       Ofiţerii statului major a GOTR – colonel Jadin Alexei şi colonel Râbacov Serghei;

–       Conducerea Districtului Militar Vest a Federaţiei Ruse – general – colonel Sidorov Anatolii, Cartapolov Andrei, general – locotenent Astapov Victor.

#2 Anexa: Lista persoanelor (conducerea pretinselor unități militare și de securitate transnistrene):

–       Ministrul de Interne Ruslan Mova;

–       Vice-ministru de Interne Serghei Levinschii;

–       Vice-ministru de Interne Roman Şemetiuc;

–       Vice-ministru de Interne Andrei Cnîş;

–       Comandantul Brigăzii Motorizate a MAI – Gheorghiţa Denis;

–       Comandantul Brigăzii cu Destinaţie Specială a MAI;

–       Ministrul Apărării – Oleg Obrucicov;

–       Şeful Statului Major Serghei Gherasiutenco;

–       Vice minsitrul Apărării – Alexandr Dronicov;

–       Ministrul Securităţii de Stat – general –maior Valeriu Ghebos;

–       Vice-ministru Securităţii de Stat colonel Martânov Emil;

–       Comandatul Detaşamentului de Grăniceri a MSS Andrei Repida;

–       Preşedintele Comitetului Vamal de Stat Vitalie Neagu;

–       Adjunctul Preşedintelui Comitetului Vamal de Stat Alexei Lipovţev;

–       Adjunctul Preşedintelui Comitetului Vamal de Stat  Serghei Hanchevici;

–       Procurorul Anatol Gureţchii;

–       Preşedintele Comitetului de Anchetă – Veaceslav Bânzari;

–       Altele după caz

 

SEMNATARI:

1. Rosian Vasiloi, IDIS Viitorul

2. Ion Leahu, colonel în rezervă, fost membru în CUC din partea Republicii Moldova

3. Oazu Nantoi, IPP

4. Ion Manole, Promo-Lex

5. Igor Munteanu, IDIS Viitorul

6. Veaceslav Ioniţa, IDIS Viitorul

7. Vitalie Marinuţa, fost Ministru al Apărării, Organizaţia Veteranilor şi Rezerviştilor din Republica

8. Dionis Cenuşa, politolog

sursa: infoprut.ro

23 Comments:

  1. tratatele semnate de ruși au valoarea hartiei igienice folosite.
    am inteles a tov.dodon a interzis armatei moldovenesti exercitiile militare comune cu nato…

  2. Limbricul asta numit Dodon (ce nume de tot rasul) nu are viitor in R Moldova.cat de curand va fi mazilit si va trebui sa fuga la prietenii lui rusi sau sa-si asume responsabilitatea faptelor sale si sa fie judecat si inchis,sau,mai bine impaiat si expus publicului,ca o curiozitate.Cu banii adunati in urma expunerii urangutanului s-ar putea ridica un monument in cinstea tutror moldovenilor deportati in Siberi si Kazahstan.

  3. Kremlinul stie ca daca pleaca armata rusa din Transnistria atunci va fi inlaturat un obstacol important in calea unirii „republicii moldova” cu Romania. In plus, Ucraina va scapa de grija unui atac al separatistilor transnistreni catre Odesa in cazul in care Rusia va incerca ceva acolo.

    Armata rusa va ramane in transnistria chiar si 100 de ani de acum incolo.

    • Eu sper ca nu… ca isi vor face bagajele, si o vor sterge…

      • Si exista si armata transnistreana pe langa acest grup operativ rus. O eventuala actiune de unire cu „republica moldova” va trebui sa includa si anihilarea armatei transnistrene care va lupta contra armatei romane.

        • Cnutul Maicii Rusia 🙂

        • Daca se lasa cu bataie si presiunea Romaniei si Ucraine se va mari pe teritoriul Transnistriei eu cred ca vor fi mai interesati la o unire cu Romania decat cu Ucraina (daca Rusia nu va reusi sa-i scoata din cleste).

          • Ucraina este deja amenintata in Donbas. Daca Ucraina se implica militar in Transnistria atunci armata rusa si separatistii din Donbas vor ataca. Ucraina nu-si permite sa mai piarda alt teritoriu asa ca ar trebui sa se abtina sa intre cu armata in Transnistria.

    • Transnistrenii sunt mai putin de o musca pentru ucrainieni .
      Ucraina a blocat granita transnistreana , doar RM nu a blocat granita .

  4. Vad ca incep sa se auda voici impotriva armatei 14 dupa o lunga tacere. Pana si guvernul RM a mai incercat recent ceva, asa destul de rezervat. Oricum greu sa aiba succes, astia nu prea stiu de vorba buna.

  5. Transnistria e un mort tinut in viata de aparate. E o zona de saracie lucie si fara niciun viitor, facuta senvish intre 2 state care o vor disparuta. Singurul motiv pentru care intestinul gros mai exista inca este prezenta celor 1400 de militari rusi din armata a XIV-a acolo. Moldova o vrea inapoi ca parte componenta a teritoriului sau stabilit prin tratate internationale. Ucraina o vrea inapoi ca razbunare pentru ce a pierdut si ca refacere a granitei istorice cu Moldova, pe Nistru, desigur fara sa dea nimic din ce-a primit degeaba pe spatele romanilor. Din pacate toate astea ne prind pe noi in postura de pacalici imotenti cu pantalonii pe vine, fara sa fim capabili sa raspundem militar niciunei provocari in zona, in timp ce Ucraina creste militar de la zi la zi, iar Rusia e mai aproape de noi de la an la an..

    • Atitudinea Chisinaului este normala, politicienii „moldoveni” vor sa aiba o tara pe care sa o calareasca, nu vor unirea cu Romania.

  6. Sinceri sa fim, ce sanse ar avea Moldova intr-un conflict cu Rusia? Vedem bine ca pana si Ucraina care este un stat cu super-potential militar, nu poate face nimic ,ba mai mult a si pierdut Crimeea si Donbass in 2 timpi. Ganditi-va ca in razboiul cu Ucraina, rusii au folosit doar militii locale si mercenari. O interventie a armatei regulate cu aviatie,marina si tot restul ar fi mult mai grava.

    • R. Moldova (nu Moldova – regiunea) ar avea de infruntat doar ce se gaseste acum in Transnistria, Rusia neavand cum sa aprovizioneze Transnistria atata timp cat ucrainenii rezista pe regiunea Odessa.
      In plus, Rusia nu ar dori sa se lase antrenata intr-un conflict deschis, ca sa nu fie aratata cu degetul ca si agresor, preferand interpusi: militii locale, forte speciale, armata „nistreana”.

      • Parerea mea este ca ucrainienii vor rezista relativ bine pe linia Berdyans’k-> Melitopol-> Mykolayiv->Odesa. Le-ar trebui prea mari resurse rebelilor prorusi sa cucereasca Odesa. Si nu stiu cat de „interesanta” este Odesa pentru rusi, atata timp cat au Crimeea.
        Trupele transnistrene sunt mult prea slabe si izolate ca sa cucereasca Odesa, mai ales, ca o astfel de desfasurare de forte le-ar putea idei burunducilor – de data asta poate chiar sprijiniti de Romania ( eheee vise tata)

        • Cu un adaos totusi: VVS-ul rusesc (trupele aeropurtate) sunt in numar de 60.000, preconizat a creste pana pe la vreo 70.000. Il fortifica constant. Plus flota Marii Negre si puscasii marini (12.000). Astea sunt trupele cu care ne-am confrunta noi in caz de razboi.

      • Eu sunt de acord, cu un (alt 🙂 ) adaos: poti „asedia” limba aia de pamant. Daca te temi ca nu vei avea resursele necesare pt un asalt asupra ei, si vrei sa nu te confrunti cu trupe neregulate, tai accesul peste granita. Nu masini, nu camioane, nu trenuri, nu gaz sau curent electric. Nici macar date de telefonie fixa sau internet. Si monitorizezi granitele.Cine vrea sa iasa, iese si e cazat temporar in tabere, unde e inregistrat si tratat (oricum necesar daca Transnistria devine teritoriu.) Nici macar nu trebuie sa sa faci asta la intregul teritoriu: raioanelel Dubasari si Grigoriopol sunt majoritar romanesti, Ribnita e majoritar ucraineana, Camenca e pluralitate si poti negocia cu ucraineni o impartire (probabil ca sunt doua zone distincte). Slobozia e majoritar romaneasca, problema sunt orasele Tiraspol si Bender.

  7. Rectific R. Moldova. Daca ar fi fost simplu…nu era complicat. Transnistria este de facto o exclava a Federatiei,majoritatea populatiei avand cetatenie rusa. O invazie ucrainieana a Transnistriei ar fi pretextul perfect pentru intrarea armatei ruse in joc. De pe uscat,din aer si de pe/din mare.

Cel.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *