Continuam, proiectile-racheta, rachete, alte chestii japoneze de conceptie proprie sau inspirate de germani, chiar si de americani! Ei bine, e greu de stabilit cand a aparut prima racheta, primul proiectil propulsat de un motor-racheta in dotarea IJA si IJN, sursele sunt ambigue si putine…Cel mai probabil primul a fost lansatorul de rachete Type 4, calibrul 20 cm/200 mm, insa e impropriu sa-i spunem lansator fiindca la origine e de fapt un mortier. O astfel de Arma a fost dezvoltata separat de Armata si Marina, insa diferentele erau nesemnificative. Incepem dar nu inainte de a puncta faptul ca Japonia a fost capabila sa dezvolte tehnologii de top, cu deosebire aero si navale – sa nu uitam ca la inceputul razboiului din Pacific, japonezii erau net superiori SUA avand aeronave, portavioane (erau capabili sa construiasca portavioane ceea ce nu-i deloc de neglijat. Si inca portavioane grele, Akagi, spre exemplu, a intrat in serviciu in 1927 fiind pus pe cala in 1920. Cati erau capabili in anii ’30/sec. XX sa construiasca portavioane?), cuirasate (cele din Clasa Yamato sunt si astazi cele mai mari nave de lupta realizate vreodata, fiind puse pe cala in 1937), crucisatoare (in 1911 au inceput constructia primului crucisator greu din Clasa Kongo de peste 27.000 de tone echipat cu 4 tunuri de calibrul 356 mm. In 1911!!), minisubmarine si submarine (in 1923 incepusera construirea primului submarin Clasa Junsen, I-1. Despre minisubmarine nici nu mai vorbim, in 1941 ei aveau operationale minisubmarinele Type A Ko-hyoteki despre care SUA nici n-aveau habar), torpile (in 1933 au introdus in serviciu o torpila exceptionala, formidabil de puternica despre care Aliatii au aflat abia dupa batalia din Marea Java din 1942, Type 93 “Long Lance”. A fost considerata una dintre cele mai puternice torpile din WW II, incarcatura exploziva fiind dubla fata de tot ce avea SUA in 1941), tancuri amfibii (Type 2 Ka-Mi era exceptional, revolutionar chiar!) si aeronave (Mitsubishi A6M Zero/Zeke, spre exemplu, era la inceputul razboiului unul dintre cei mai buni vanatori din lume, si cu siguranta, cel mai bun pentru portavioane avand raza lunga de actiune, manevrabilitate si viteza) despre care nimeni nu aflase, si nu in ultimul rand, Armata si Marina erau mai bine instruite si mai motivate decat fortele SUA.
Categoric, fara niciun dubiu, Japonia a fost mult mai avansata tehnologic la anumite capitole decat s-a crezut fiind, dupa umila mea parere, subapreciata! Poate ca germanii, americanii, britanicii sunt supraapreciati pe nedrept, insa cu certitudine japonezii, sovieticii/rusii, italienii si altii sunt subapreciati din punctul meu de vedere! Si afirm asta fiindca am vazut ce proiecte aveau in cursul documentarii articolelor, si poate ca desconsiderarea vine din faptul ca majoritatea au ramas pe planseta sau n-au depasit stadiul de prototip…In sfarsit, cum bine zice un coleg de blog, invingatorul ia totul iar istoria e scrisa si rescrisa de invingatori, nu de invinsi!
Armata a dezvoltat Type 4/Yonshiki nijyu-senchi funshinho, proiectilul-racheta fiind lansat de mortierul calibrul 203 mm, iar Marina a dezvoltat Type 4, proiectilul-racheta fiind lansat cu ajutorul unei sine rudimentare, ambele Type 4 intrand in dotare incepand din 1943, americanii dand de ele la Iwo Jima si Okinawa.
Type 4/Yonshiki nijyu-senchi funshinho dezvoltat de IJA/Armata Imperiala era un proiectil de artilerie propulsat de un motor-racheta rudimentar dezvoltat de catre Biroul Tehnic al Armatei Imperiale, a fost o arma simpla si usor de produs. Proiectilul-racheta, racheta sa-i spunem, semana cu un proiectil de artilerie clasic fiind compusa din incarcatura exploziva si focos la partea superioara + un motor-racheta rudimentar cu combustibil solid la partea inferioara, proiectil prevazut in coada cu 6 duze de evacuare a jetului reactiv, acestea ajutand la stabilizarea proiectilului in zbor.
Acest proiectil de artilerie reactiva avea urmatoarele caracteristici: aparut in 1943; raza maxima de actiune probabila 2400/2745 m, precizie imbunatatita fata de proiectilul clasic de mortier; instalatie de lansare mortier calibrul 203 mm, insa teava era deschisa la ambele capete. Totusi, japonezii au lansat acest proiectil si de pe sine improvizate sau direct de pe pamant/rampa inclinata, astfel de “instalatii de lansare” empirice fiind gasite de catre puscasii marini americani dupa Iwo Jima. Cu certitudine, Arma era avuta in vedere pentru combaterea invaziei Japoniei fiind extrem de simpla si usor de operat de catre soldati slab instruiti.
A avut spre finalul razboiului si afet pe roti pentru a fi mai usor de deplasat, roti cu spite din lemn acoperite cu cauciuc brut – americanii ii spuneau si “tun fara recul” nestiind unde sa-l incadreze, conform surselor independente; servanti 10, dintre acestia 4 se ocupau cu caratul munitiei; lungime proiectil-racheta 98,40 cm; diametru proiectil-racheta 202 mm; viteza initiala a proiectilului-racheta 175 ms/630 kmh; greutate proiectil-racheta 83,70 kg – incarcatura exploziva 15,60 kg de Trinitroanisol/TNA (japonezii ii spuneau acestui exploziv Type 91) + combustibil solid 8,40 kg; greutate mortier 227,60 kg; lungime teava mortier 1,92 m; elevatie mortier cuprinsa intre +40◦/+65◦. Clar, arma nu impresiona nicicum insa era simpla, ieftina si usor de manuit! Si nu in ultimul rand, buna ori proasta, exista! Interesant e faptul ca japonezii o considerau mortier greu nefolosind-o pentru un baraj de artilerie devastator precum faceau sovieticii cu Katiusa, utilizand-o doar pentru lovituri punctuale asupra unor tinte bine definite ceea ce a fost o mare greseala si un mare noroc pentru puscasii americani.
Marina Imperiala a realizat si ea ceva similar, Arma pe care a numit-o tot Type 4, 20 cm Ro-Dan/Type 4 Naval si era mai simpla decat cea dezvoltata de Armata Imperiala. Lansatorul era o simpla sina care semana cu un jgheab fabricat din tabla de otel sau lemn dispus pe bipod retractabil. Erau si stative fixe din lemn montate direct pe o rampa din pamant – au fost gasite astfel de instalatii de lansare empirice la Peleliu/1944. Se pare ca la Peleliu au vazut pentru prima data americanii Type 4 Naval. Proiectilul era in mare masura similar cu cel dezvoltat de Armata Imperiala fiind obtinut prin modificarea unui proiectil de artilerie clasic calibrul 203 mm, acestuia adaugandu-i-se un mic motor-racheta similar cu cel de pe Type-4 IJA. La proiectilul Marinei, duzele de evacuare, 6 la numar, erau inclinate spre exterior la unghi de 25◦ asigurand o mai buna stabilizare in zbor si precizie marita fata de proiectilul Armatei. Type 4 Naval avea urmatoarele caracteristici: in uz din 1944, alte surse, 1943; lungime sina de lansare 2,43 m; lungime proiectil-racheta 1,04 m; greutate sina de lansare+bipod 79 kg; greutate proiectil-racheta 90,12 kg –exploziv Type 91, 16,50/17,52 kg (foarte probabil, ogiva era din lemn lacuit)+combustibil solid, 7 baghete, 8,30/9,60 kg. Asigura propulsie timp de 2 secunde. Fuzee de impact in varful proiectilului; proiectil stabilizat prin rotatie – viteza de rotatie 3000 rpm; elevatie instalatie de lansare cuprinsa intre +5◦/+60◦; raza maxima de actiune 1800 m la elevatie 50◦/2500 m la elevatie maxima de 60◦, foarte probabil; viteza maxima 650 kmh. Marina Imperiala a montat astfel de lansatoare spre finalul razboiului si pe barcile de asalt din Clasa Daihatsu/14 m lungime (personal-LCP, 3229 de unitati construite in perioada 1935-1945) si Toku-Daihatsu/17 m (personal+vehicule, LCPT. Astea duceau 16,50 tone cargo/120 de militari/un tanc de maxim 15,60 tone. 143 de exemplare construite in perioada 1943-1945. Mai aveau si Moku-Daihatsu, 15 m lungime, 1140 de unitati construite in 1944-1945, chiar si Shuhatsu, 13 m lungime, 3 unitati in 1944), insa au fost putine si fara efect asupra mersului razboiului, instalatia de lansare fiind similara Type 4 dezvoltat de Armata, mortier, greutatea tevii 86 kg, greutate totala instalatie de lansare 227,60 kg (teava+trepied/suport mobil, orientabil stanga-dreapta, foarte probabil, 300◦), lungime teava 1,92 m, calibrul 203 mm.
Posibil ca denumirea Type 4, 20 cm Ro-Dan sa fie destinata doar lansatoarelor montate pe barcile de asalt, insa e greu de stabilit cu exactitate! Aceste lansatoare navale aveau un deflector simplu montat la partea superioara a tevii pentru a proteja oarecum echipajul/servantii disipand jetul reactiv. De asemenea, operatorul barcii avea in fata o placa din otel de 44 kg care il proteja de proiectilele inamice si jetul reactiv.
Spre finalul razboiului, in 1943, japonezii au produs motoare-racheta Type 10 si Type 3, acestea fiind utilizate ca boostere pentru bombe de aviatie Type 97 No.6 si Type 99 No.6 (aceste bombe erau folosite de catre avioanele Armatei si Marinei in rol antibuncar, antiblindaj, antisubmarin. Type 97 No.6 era utilizata de aviatia ambarcata si cantarea 60,40 kg/ogiva continea 23,60 kg de TNT, lungime 99 cm, diametrul bombei 20 cm –penetra blindaj de 20 cm. Zero, spre exemplu, ducea 2 astfel de bombe. Bomba Type 99 No.6 cantarea 62,80 kg, avea 107 cm lungime, 23 cm diametru si era utilizata impotriva tintelor blindate, buncarelor, navelor de suprafata si submarinelor –ogiva continea 30 kg de Shimose/Shimose kayaku, un exploziv bazat pe acid picric+TNT utilizat de Marina Imperiala din 1893, exploziv inventat de Shimose Masachika de la Universitatea din Tokio considerat top secret la momentul aparitiei. Ei bine, Marina Tarista a fost prima care a avut dea face cu proiectilele Marinei Imperiale cu incarcatura HE Chimose, Razboiul Ruso-Japonez, 1904-1905, rusii incasand o bataie memorabila! Kayaku-incarcatura exploziva/Shimose kayaku –incarcatura exploziva Shimose. O bomba Type 99 No.6 penetra blindaj plat de 25 mm). Type 10 si Type 3 erau boostere cu combustibil solid atasate acestor bombe transformandu-le in bombe-racheta. Lansarea se facea de pe sine in forma de “V” din lemn sau metal montate pe terasamente din pamant sau pe bipod ori monopod, elevatia fiind cuprinsa intre +30◦/+50◦.
Bomba Type 99
Booster Type 10 + bomba Type 97
Type 10 avea urmatoarele caracteristici: booster, folosit ca propulsor pentru bombe Type 97 No. 6 de regula, aceasta fiind mai usoara, insa s-a folosit si la Type 99 No. 6. Boosterul se monta sub coada bombei fiind despartit de aceasta cu un distantier din lemn, aprinderea facandu-se electric prin intermediul unui cablu atasat la propulsorul care continea 4 batoane de combustibil solid. Timpul de ardere era de cateva secunde dupa care boosterul cadea, bomba continuandu-si traiectoria, raza de actiune a acesteia fiind de 1200 m; lungime 84 cm; diametru 19 cm; greutate combustibil solid 5,90 kg, greutate totala booster 18 kg.
Booster Type 3
Type 3 avea urmatoarele caracteristici: booster, folosit ca propulsor pentru bombe Type 99 No.6 de regula, aceasta fiind mai grea, insa s-a folosit si la Type 97 No.6. Boosterul se monta sub coada bombei fiind despartit de aceasta cu un distantier din lemn, aprinderea facandu-se electric prin intermediul unui cablu atasat la propulsorul care continea 4 batoane de combustibil solid. Timpul de ardere era de cateva secunde dupa care boosterul cadea, bomba continuandu-si traiectoria, raza de actiune a acesteia fiind de 1800 m; lungime 107 cm; diametru 19 cm; greutate combustibil solid 11 kg, greutate totala booster 42 kg.
Type 10 si Type 3 erau improvizatii interesante dar inutile, nici rachete dar nici bombe, erau chestii simple care asigurau impulsul/acceleratia necesara lansarii bombelor. Raza de actiune era mica si nu aducea nimic in plus fata de mortierele clasice (spre exemplu, mortierul greu Type 93/150 mm lansa un proiectil de 25 kg la 2100 m distanta, iar cel de 90 mm/Type 94, la 3800 m distanta). In Okinawa, japonezii le reglasera sa bata pe plaje incercand astfel sa produca pagube cat mai mari americanilor, insa le pregateau pentru apararea Japoniei. Bune sau rele, putem spune despre proiectilele astea c-au reprezentat simplitate, unicitate dar si inovare, si asta fara niciun dubiu!
In 1944 a aparut varianta mai mare a Type 10/3, de aceasta data boosterul fiind atasat bombei de 250 kg careia i s-au scos aripioarele de stabilizare/coada – un mixt format din ogiva bombei si booster. I s-a spus 30 cm Special Mark 1 de catre americani insa boosterul a fost cunoscut in inventarul Marinei Imperiale drept Type 21 si Type 22, in functie de bomba folosita, greutatea bombei-racheta fiind de 420 kg/Type 21 (bomba de aviatie Type 98 No.25, utilizata de Marina Imperiala) si 440 kg/Type 22 (bomba de aviatie Type 99 No.25 utilizata de Marina Imperiala).
Booster 30cm + bomba de 250kg
Bomba-racheta se lansa de pe sina dispusa pe bipod sau chiar pe sol/rampa, intreaga instalatie avand urmatoarele caracteristici: greutate totala lansator+bipod 391,60 kg; lungime sina de lansare 6,90 m; lungime ogiva+booster 2,98 m; lungime booster 1,98 m; lungime ogiva 1 m; greutate booster 190 kg; calibrul 30 cm; raza de actiune efectiva 6700 m, maxim 10.000 m; fuzee de impact. Din cate se cunoaste, japonezii au folosit doua tipuri de bombe de aviatie la care au atasat acest booster prin intermediul unui adaptor, coada bombei fiind anulata –Type 98 No.25/lungime 99 cm/diametrul 30 cm/greutate 241 kg/96 kg de acid picric si Type 99 No.25/ lungime 99 cm/diametrul 29 cm/greutate 250 kg/60 kg de trinitroanisol; darea focului se facea electric prin doua fire care veneau de la explozor la cele doua capse electrice detonante aflate in interiorul camerei de ardere; combustibil solid. Datorita greutatii acestei instalatii de lansare proiectile reactive (suna prea frumos dar…merge, zic eu!) si a proiectilelor folosite, aceasta nu era mobile fiind utilizata in apararea zonei litorale si nu numai. Nu se cunosc multe despre aceasta Arma doar un singur exemplar fiind capturat de americani in 1945, documentatia tehnica integral fiind distrusa de japonezi inainte de capitulare. Mare lucru nu era nici asta daca ne gandim ca americanii si sovieticii aveau lansatoare mobile de rachete, insa era un pas inainte fata de Type 10 si Type 3.
Lansare racheta calibrul 45cm
Mai aproape de termenul militar “artilerie reactiva” a fost racheta calibrul 45 cm dezvoltata de catre Marina Imperiala. Conceptual era similara Type 4/20 cm insa la o scara mai mare, fiind intalnita pentru prima data de americani in Campania din Filipine, 1944-1945. Racheta a fost destinata apararii bazelor/garnizoanelor din Pacific, americanii dand de ea la Luzon. Racheta se lansa de pe suport tip sina din otel prevazuta cu bipod, fixa sau prevazuta cu doua roti din lemn. Racheta avea urmatoarele caracteristici: lungime 1,70 m; calibrul 45 cm; greutate 682 kg; elevatie lansator cuprinsa intre +5◦/+50◦; viteza maxima a rachetei 151 ms/543,60 kmh; greutate ogiva 180 kg, Trinitroanisol; raza maxima de actiune 5000 m; combustibil solid, 39 de batoane in greutate de 59 kg; greutate motor-racheta 258 kg. Acesta avea 6 duze de evacuare in coada inclinate la 18◦ asigurand stabilizarea proiectilului in zbor prin rotatie; corpul rachetei era realizat din otel laminat de 19 mm grosime, motorul, ogiva si corpul central fiind asamblate prin sudare; fuzee de impact in varful ogivei. Americanii au capturat cateva astfel de rachete, chiar au testat una in apropiere de Manila. Au lansat-o la unghi de 43◦ insa racheta s-a destabilizat in zbor cazand dupa ce a parcurs 2000 m. Mai tarziu, dupa razboi, le-au testat la Aberdeen Proving Ground/Maryland, rachetele atingand 5000 m, efectul la sol fiind devastator. O asemenea racheta lasa in sol un crater de 2,70 m adancime si 6,10 m diametru, imprastiind schije si foc la 317 m distanta de punctul de impact. Insa, chiar daca era impresionanta, era clar ca Arma e prea grea putand fi folosita doar la asediu si aparare. Deci mobilitate scazuta, americanii fiind impresionati doar de marimea si efectele la sol, in rest…le-au tras pe toate si-au scapat de ele.
Daca pana acum am vorbit de semi-rachete, pseudo-rachete, struto-camile sau cum vreti voi sa le spuneti, mai mult sau mai putin reusite, acum ne oprim asupra proiectelor intr-adevar “rachetistice”, proiecte dezvoltate spre finalul razboiului de catre Armata si Marina, proiecte despre care multi experti si istorici militari sustin c-au fost influentate de tehnologia germana ajunsa in Japonia, asa cum spuneam in capitolele anterioare, prin Misiunile Yanagi. Cu siguranta exista o influenta fie doar si la nivel de concept/design, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.
Se stie ca Armata Imperiala s-a axat pe dezvoltarea unei rachete aer-sol (Proiect I-Go), in timp ce Marina Imperiala s-a axat pe dezvoltarea unei rachete sol-aer (Proiect Funryu/Dragonul Urlator/Dragonul Furios). Sa pofteasca pe scena proiectul Armatei, seria I-Go!
I-Go 1A/Igo-1-A a aparut in toamna lui 1944 fiind proiectat de catre Universitatea Imperiala din Tokyo/Tokyo Daigaku/Todai si produs la Kawasaki Kokuki Kogyo K.K. Proiectarea a inceput, foarte probabil, in vara/toamna lui 1943 cand balanta razboiului din Pacific a inceput sa se incline in favoarea americanilor, Japonia incepand sa cedeze in fata superioritatii tehnologice si industriale a Unchiului Sam. In incercarea de a imbunatati situatia, Japonia a cautat tehnologii inovatoare printre acestea numarandu-se proiectarea&dezvoltarea de armament ghidat. Foarte probabil au fost impulsionati de tehnologia germana fiindca se stie ca prin Misiunile Yanagi au primit schite, planuri si produse finite. Chiar au reusit sa faca ceva in acest sens si la inceputul lui 1945 chiar se gandeau sa foloseasca aceste Arme pentru a inlocui pilotii kamikadze –strategii Marinei Imperiale ajunsesera la concluzia ca eficienta acestora in fata superioritatii aeriene a SUA e scazuta, risipa de piloti si vieti omenesti nejustificand pagubele produse fortelor americane, basca faptul ca in marea lor majoritate nici nu apucau sa vada navele inamice fiindca erau doborati rapid (navele americane aveau radar, asa ca…Iar tinerii piloti insuficient instruiti stiau doar sa decoleze si sa se indrepte spre americani, nu stiau lupta aeriana, nu stiau sa aterizeze, erau niste copii trimisi inutil la moarte de o strategie total gresita izvorata din Codul Bushido gresit interpretat de militaristi. Astia, saracii, erau victime sigure in fata experimentatilor piloti ai US Navy. Am citit candva marturia unui pilot de vanatoare US Navy care spunea ca “le vedeam fetele ingrozite…erau niste copii. Ii vanam ca pe muste, nici macar nu incercau sa evite tirul tunurilor si mitralierelor noastre, prabusindu-se in flacari. La final, multi simteam mila pentru ei, pentru sacrificiul lor inutil, gandindu-ne ca au parinti, ca au iubite chiar daca nu intelegeam DE CE?).
KI-67&I-GO 1A IN ZBOR
I-Go fost o bomba ghidata aer-suprafata propulsata de motor-racheta proiectata de catre maiorul Takeo Omori de la Laboratorul de Cercetari Aeronautice Nr.1 al Armatei Imperiale/Koku Gijutsu Kenkyujo (Tokio, probabil. Aveau mai multe locatii ocupandu-se si de evaluarea in zbor a aeronavelor Aliate/SUA capturate) in colaborare cu Universitatea Imperiala din Tokyo (sistemul de ghidaj radio si de control in zbor), si a avut 3 modele experimentale productia fiind impartita intre Kawasaki Kokuki Kogyo K.K. (au produs I-Go 1A/Igo-1A/Igo-1 Model 1/Igo-1 Model 1 Ko), Mitsubishi Jukogyo Kabushiki-kaisha (au produs Igo-1 Model 1 Hei/Igo-1 Model 1 Tip 2/I-Go 1B) si Sumitomo Electric Industries Ltd./Sumitomo Denki Kogyo din Osaka (inginerii Hayashi si Nagamori de la Sumitomo au primit sarcina dezvoltarii pilotului automat si a transmitatorului. Ca fapt divers, la Sumitomo au copiat japonezii radarul american SCR-268 capturat in Corregidor).
KI-148&I-GO 1B
Lucrul la primele prototipuri I-Go 1A si I-Go 1B/B a inceput in iulie 1944 primele prototipuri fiind gata in octombrie/noiembrie 1944 -10 I-Go 1A si 30 I-Go 1B/B. Testele au inceput imediat cu ambele modele prototip produse de Kawasaki si Mitsubishi si s-au desfasurat in Golful Choshi, in largul coastelor orasului Choshi/Prefectura Chiba (americanii au bombardat pentru prima data orasul pe 10 martie 1945, B-29 Superfortress, provocand daune minore, considerandu-l tinta militara importanta. Aici se aflau mari fabrici de conserve de peste, industria pescuitului fiind bine dezvoltata –zona era principalul furnizor de conserve catre Tokio, IJA si IJN. L-au bombardat din nou pe 19 iulie 1945 cu 150 de B-29, de aceasta data facandu-l praf -33,80% din oras si zona limitrofa fiind facute una cu pamantul, 1181 de civili fiind ucisi iar 5142 de case distruse. Majoritatea locuintelor fiind din lemn incendiile au fost devastatoare…Dar n-a fost de ajuns, B-29 pisandu-l cu bombe din nou pe 1 august 1945 distrugand ce mai ramasese in picioare din fabrici si locuinte, inclusiv o gramada de barci de pescuit. Imparatul Hirohito, din respect pentru populatia zonei care a facut eforturi si sacrificii mari sa hraneasca Japonia in WW II, a vizitat localitatea aflata in reconstructie pe 6 iunie 1946).
Ei bine, testele n-au fost prea reusite dupa cum marturisea inginerul Nagamori americanilor dupa razboi, giroscopul nu functiona la parametri doriti, motorul-racheta asijderea, bomba ghidata avand “defecte majore de proiectare si fabricatie care au fost trecute cu vederea”. Conform marturiei lui Nagamori a avut loc si o tragedie la unul dintre ultimele teste desfasurate cu I-Go Model 1 Tip 2/I-Go 1B pe 2 februarie 1945. La finalul testului, rachetei (Nagamori ii spunea racheta…deci, sa fie racheta!) i s-a defectat sistemul de ghidare aceasta indreptandu-se spre orasul Atami unde s-a prabusit peste izvoarele termale si Hanul Tamami Ryokan, ucigand femeia de serviciu si ranind unul dintre clienti, hanul suferind daune majore. In memoria femeii ucise au botezat neoficial racheta “Ero Bomb” (Ero era numele femeii). Au existat mai multe locatii unde s-au testat proiectilele I-Go/IGo, inclusiv plaja Aijgauru din suburbiile orasului Mito (orasul a fost distrus in proportie de 69%, impreuna cu suratele Tokuyama/48% distrus si Hachioji/65% distrus, a fost bombardat de americani in noaptea de 1/2 august 1945 suferind daune majore. Americanii au facut praf aerodromuri, infrastructura feroviara si o fabrica Kawanishi) si plaja Manazuru din prefectura Kanagawa. Nu se cunoaste numele celor care au participat la testarea I-Go, insa se stie ca locotenentii Rida si Niikura de la Centrul de Testare in Zbor al Armatei Imperiale de la Fussa, oras situat in apropierea capitalei Tokio (aici se afla aerodromul Tama folosit drept centru de testare in zbor), au fost cei care au operat sistemul de ghidaj radio al rachetei (unele surse independente sustin ca cei doi sunt primii militari japonezi care au operat armament ghidat). Pana la urma au reusit sa remedieze o parte dintre problemele suprafetelor de control si stabilizare in zbor, la ultimul test desfasurat in iulie 1945 pe cel mai mare lac din Japonia, Lacul Biwa aflat in zona central-vestica a Insulei Honshu.
Conform lui Nagamori racheta a atins 75% din performantele estimate avand “sanse relativ bune” de a-si atinge tinta (nave americane, bineinteles, de preferat portavioane si cuirasate! Mda, dar se stie ca rachetele n-au atins vreodata tinta, acestea cazand si la 100 m inainte de tinta. Cel mai bun scor obtinut a fost conform surselor independente, 30 m de tinta). Reusisera sa perfectioneze sistemul giroscopic acesta avand doua giromotoare electrice si trei servomotoare (I-Go avea giroscoapele integrate cu motoare electrice de actionare formand giromotoare. Sper c-am priceput bine…). Primul giromotor si doua servomotoare controlau carma si eleroanele (inclinatia si directia –stanga+dreapta maxim 25◦). Cel de-al doilea giromotor si ultimul servomotor controlau stabilizatorul (asigura deschiderea unghiulara/caracteristica de captura permitand dirijarea acesteia spre tinta. Deschiderea unghiulara maxima era de 25◦ jos si 5◦ sus). Din cate se cunoaste, giromotoarele si servomotoarele actionate electric erau activate cu un minut inainte ca racheta sa paraseasca aeronava-mama, si cantareau 12 kg (bateriile uscate de 6A/24V-2 kg asigurand curent timp de 5 minute, cablajele -2 kg, giromotoarele+servomotoarele 8 kg. Racheta era ghidata prin intermediul unui joystick atasat la panoul de control radio din aeronava-mama).
Kawasaki Ki 147 I-Go Type 1A
Chiar daca racheta nu era 100% gata, Armata Imperiala comanda rapid 500 de exemplare sub numele Mitsubishi Ki-147 (I-Go Type 1A-Ko) si Mitsubishi Ki-148 (I-Go Type 2 –Otsu. Alte surse, I-Go Type 1 -Otsu). Conform surselor japoneze productia de serie a inceput inca din aprilie 1945, 150 de exemplare de Ki-147 fiind fabricate. Exista supozitii ca in primavara lui 1945, Institutul Aeronautic al Universitatii din Tokio ar fi proiectat o varianta noua a I-Go numita Igo-1 Model 1 Hei/Igo-1C, aceasta racheta avand cap de cautare acustic ghidandu-se spre tinta dupa sunetul emis de armele acesteia –urma a fi racheta antinava, foarte probabil, insa e clar ca ar fi fost un mare pas inainte (probabil avea 3,50 m lungime si 50 cm diametru).
KAWASAKI KI-148 GRAFICA
Nu e sigur daca au facut un prototip Igo-1C insa cel mai probabil a ramas doar pe planseta, asta daca intr-adevar a existat! Cert e faptul ca nicio racheta I-Go n-a vazut lupta si conform lui Nagamori erau pastrate pentru apararea Japoniei, strategii IJN considerand in vara lui 1945 ca invazia e iminenta. Invazia n-a avut loc insa schitele si planurile rachetelor au fost distruse de japonezi pentru a nu cadea in mainile americanilor, aceeasi soarta fiind impartasita si de majoritatea rachetelor produse. Si trebuie sa punctam un aspect esential, Japonia nu a primit asistenta din partea Germaniei in realizarea I-Go –exista supozitii ca Ki-147/148 sunt inspirate de bombele ghidate antinava germane Fritz X si Henschel Hs-293, ceea ce e neadevarat.
KI-67&I-GO 1A
Mitsubishi Ki-147 (I-Go Type 1A-Ko) avea urmatoarele caracteristici: bomba cu ghidaj radio/radioghidata; lungime 5,77 m; lungime aripi 3,60 m, acestea fiind din lemn; inaltime 1,06 m; anvergura aripilor 3,60 mp; greutate gol 1266 kg/maxima 1470-1472 kg; viteza maxima 550/560 kmh; autonomie 11 km; ogiva HE de 800 kg; propulsat de un motor-racheta Mitsubishi Tokuro-1 Type 3 de 240 kgf, timp de ardere 75 de secunde, combustibil lichid; racheta cu lansare din aer, nava-mama – Mitsubishi Ki-67-I Type 4, un singur exemplar produs. Altitudinea de lansare a Ki-147 era cuprinsa intre 500-1000/1500 m la viteza aeronavei de 345/360 kmh.
Operatorul/bombardierul urmarea racheta prin intermediul unui binocular Type 94/antiaeronave (produs de Tokyo Kogaku Kikai/Tokyo Optical Machinery Company. Era folosit de IJA si IJN, ocularul fiind inclinat la 45◦. Marea probabil de 10-15 ori) si o ghida prin joystick insa era o mare problema…Racheta era greu de urmarit doar dupa fumul lasat in urma fapt semnalat de locotenentii Rida si Niikura, insa nu se stie daca s-a rezolvat problema. Mai mult decat atat, aeronava-mama insotea indeaproape racheta pentru ghidare ajungand chiar si la 3000 m distanta fata de tinta ceea ce o facea extrem de vulnerabila in fata apararii AA inamice. Greu de crezut ca un Ki-67-I s-ar fi putut apropia atat de portavioanele americane in 1945, Marina SUA stapanind cerul de deasupra Oceanului Pacific.
MITSUBISHI Ki-148 OTSU
Mitsubishi Ki-148 (I-Go Type 2 –Otsu. Alte surse, I-Go Type 1 -Otsu) avea urmatoarele caracteristici: bomba cu ghidaj radio/radioghidata, varianta mini a Ki-147, aproximativ 180 de exemplare produse de Kawasaki KK; lungime 4,09 m; lungime aripi 2,60 m, acestea fiind din lemn; inaltime 90 cm; anvergura aripilor 1,95 mp; greutate gol 550 kg/maxima 680 kg; viteza maxima 550 kmh; autonomie 11 km; ogiva HEAT/High-Explosive Anti-Tank de 300 kg; propulsat de un motor-racheta Mitsubishi Tokuro-1 Type 2 de 150 kgf/1,47 kN, timp de ardere 80 de secunde, combustibil lichid (peroxid de hidrogen/combustibil+oxigen lichid/oxidant. Hidrogenul era stocat intr-un rezervor din otel de 83,70 L, iar oxigenul lichid intr-un rezervor tot din otel dar de 5,40 L. Motorul era varianta locala a germanului Walter HWK 509 produsa sub licenta, modificata de japonezi); racheta cu lansare din aer, nava-mama – Kawasaki Ki-48-II /Army Type 99/Lily, un singur exemplar produs. Altitudinea de lansare a Ki-148 era cuprinsa intre 500-1000/1500 m la viteza aeronavei de 330 kmh. A fost luat in calcul si Kawasaki Ki-102/Army Type 4/Randy ca aeronava-mama insa sfarsitul razboiului a anulat totul. Ghidarea Ki-148 era identica Ki-147, la fel si problemele!
Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
arawasi-wildeagles.blogspot.com
Perfect ptr cafeaua de duminica dimineata. 🙂
O observatie: clasa Kongo erau crucisatoare de batalie (battlecruiser), nu crucisatoare grele.
Armament similar cuirasatelor dar blindaj redus pentru a le permite o viteza suficient de mare pentru a ajunge si angaja crucisatoarele.
In varianta initiala, clasa Kongo atingea 27,1 noduri fata de 21-22 noduri cuirasatele primului razboi mondial.
Dupa WW1, Japonezii le-au modernizat in 2 etape, transformandu-le in cuirasate rapide, cca 30 noduri, cu blindaj imbunatatit, fara a atinge totusi blindajele cuirasatelor clasice.
totusi mie mi se par arme ale disperarii si lipsei de resurse asa cum pe final si nemtii au incercat tot felul de idei.aerian si naval au fost masculil alfa la inceput in pacific dar terestru eu consider armamentul eruropean-american net superior japonezilor.oricum in zona lor de activitate nu aveau adversari superdotati doar rusii fiind in masura sa-i incurce pe acolo.
* Frumos ! Multumim 🙂
„The Bat suffered all of the limitations of a rudimentary active radar seeker, especially its propensity to be seduced by littoral coastal clutter, a genuine problem for operations in the Indonesian archipelago and Philippines.”
https://www.airvectors.net/avsmw2.html
Habar nu aveam de i go. Foarte interesant. Multumesc pentru articol
asta ca sa intelegem ce inseamna traditie la japonezi si ca ce fac la ora actuala nu vine din neant : https://www.mhi.com/products/defense
Jnapanezii se bazau pe forța brută a încărcăturii explozive , nu pe precizie punctuală .
Aceasta doctrină este mare consumatoare de resurse .
În plus , burlanele cu petărzile alea mari erau foarte greu de operat în teatru !
Adică un fel de sovietici , dar mai proști !
Păi in WW2 , aruncătorul sovietic de 120 mm era armă laser pe lângă burlanul cu petărzi japoneze …
Oare să fi fost japonezii așa înapoiați in unele domenii ?
Disperare , disperare , dar chiar în halul ăsta ?
Felicitări pentru articol, tare.
Salut.Proectilul Type 4 a fi stramosul lu Vulcano,sa lasam gluma la o parte,japonezi au avut ceva idei si proiecte revolutionare dar,unchiu Sam a ajuns sa-i domine.Multumesc pentru articol.
Multumim de articol!
Eu de ceva timp am fost putin fascinat de motoarele aeronautice japoneze din razboi, in special Nakajima Homare si Sakae. Pur si simplu sunt uimit de raportul tractiune/greutate pe care il aveau si care era egalat numai de variantele foarte tarzii de Wright Cyclone. Si nici o data nu am inteles care era „sosul secret” pentru asta.
Stiu ca, in principiu, japonezii preferau solutii simple. Asta se vede si la Type 4. Doar ca… reuseau sa le eficientizeze suprinzator de bine.
Oare era vb de cultura lor tehnica?
Foarte tare articolul,ai putea sa scrii o carte.
Foarte fain articolul. Pregateau multe surprize neplacute japonezii pt debarcarea din insulele lor. Tinand cont ca era programata in 1946, ar fi avut timp sa produca macar multe din aceste lansatoare rudimentare. Cateva din acele de 45 cm ar fi facut prapad daca aterizau in viermuiala dintr-o zona de debarcare plina cu trupe, provizii si echipamente