Enciclopedia Armelor: “Baieti” si “Fete”

Episodul LXVII: Tancurile Primului Razboi Mondial, Partea I

 

WW I… Primul Razboi Mondial in care mitraliera, sarma ghimpata, artileria si gazele de lupta au secerat vietile a aproximativ 10 milioane de oameni, soldati sau civili, inca 20 milioane ramanand cu sechele in urma ranilor si a gazelor de lupta –multi dintre acesti nenorociti aveau sa plateasca cu viata in anii ce-au urmat sfarsitului Marelui Razboi. Un Razboi in care inca din toamna lui 1914 atacul si ofensiva fusesera inlocuite cu asa-zisul “razboi de transee”, in care beligerantii se luptau pentru a castiga un petic de pamant. Ceea ce se castiga astazi se pierdea maine in atacuri si contraatacuri inutile, cu mari pierderi de vieti omenesti, fara a exista invinsi si invingatori. Pe frontul de vest totul stagna spre disperarea generalilor, mai mult sau mai putin competenti intr-ale strategiei militare si, cu siguranta, spre nenorocirea milioanelor de soldati obligati sa stea in transee cu lunile, in conditii insalubre greu de imaginat (fara a se putea spala, fara un minimum de igiena, plini de purici si paduchi.

Datorita apei si a umiditatii din transee aparuse o boala ciudata numita “picior de transeu”, in care carnea putrezea de-a dreptul, subminand si mai mult moralul si-asa scazut al soldatilor. I se mai spune si “de imersiune” fiind cauzata de expunerea prelungita a picioarelor in mediu rece si umed), si-n randul carora dizenteria, holera, tifosul exantematic, bolile de piele si altele faceau ravagii. Asa nu se mai putea continua, comandantii armatelor dandu-si seama ca vremea atacului la baioneta si a sarjelor de cavalerie apusese, astfel de atacuri impotriva mitralierelor, a plaselor de sarma ghimpata si in conditiile de tragere a artileriei grele erau sinucidere curata. Mitralierele secerau valurile de infanteristi iar artileria grea desavarsea si amplifica macelul…

Desi germanii si-au dat rapid seama ca este nevoie de un vehicul specializat ce putea duce infanteristi peste liniile de sarma ghimpata inamice, in conditii relative de siguranta in fata focului mitralierelor si a artileriei inamice, primii care au reusit implementarea pe front a unui asemenea vehicul au fost britanicii (germanii vor veni si ei din urma, avand propriul lor proiect de “tank” –vezi anexa 1). Acest vehicul era capabil sa faca ceea ce infanteria si artileria nu prea reuseau –sa distruga sarma ghimpata, sa forteze si sa penetreze liniile inamice si, mai mult decat atat, deosebit de important pentru evolutia strategiei militare, era capabil sa sustina cu foc trupele proprii. Acest vehicul blindat a purtat numele de “tank” (tanc), acesta revenindu-i din motive de securitate, britanicii temandu-se ca spionajul german ar putea afla de existenta sa inainte de vreme si, drept urmare, i-au spus “tank/rezervor”, spre a-i induce in eroare.

 

Ideea realizarii unui car de lupta in Marea Britanie si-a gasit un fervent sustinator in Winston Churchill, prim lord al Amiralitatii si Ministrul al Marinei care avusese ocazia sa vada realitatea frontului si impactul armelor moderne asupra evolutiei razboiului intr-o vizita efectuata pe Frontul de Vest in vara lui 1915. Cu aceasta ocazie, “Buldogul” cum avea sa fie numit pe buna dreptate in WW II, a spus in cateva cuvinte care parca prevesteau aparitia unei noi tehnologii militare si care au schimbat curand intreaga doctrina si strategie militara odata pentru totdeauna. Iata ce a spus acesta in fata suitei ce-l insotea si a generalilor si ofiterilor prezenti: “Este o greseala sa porti razboiul pe un teren descoperit; pentru aceasta n-ar strica sa sari peste aceasta zona ravasita ca un fel de nava terestra care sa se ridice si sa coboare ca un fel de pod rulant”. Aceasta “nava terestra” urma sa fie TANCUL, ce odata intrat “pe front” n-avea sa-l mai paraseasca nici in ziua de astazi si, cu certitudine, n-are s-o faca nici in viitor.

Ernest Dunlop Swindon

Povestea aparitiei tancului la britanici este deosebit de interesanta, cu atat mai mult cu cat acestia au avut preocupari in vederea realizarii unor astfel de vehicule inca din timpul razboiului cu burii (1899-1902). Chiar daca atunci s-au limitat la trenuri blindate, ofiterii si-au dat seama ca este nevoie de vehicule capabile sa evolueze in teren accidentat sau nu, vehicule ce trebuiau sa asigure ocupantilor protectie, deci sa fie blindate si care, mai presus de orice, sa poata distruge prin foc cuiburile de mitraliera si soldatii inamici. Daca o parte dintre ofiteri constientizau necesitatea unor vehicule blindate, nu acelasi lucru se poate spune despre conducerea Ministerului de Razboi, un exemplu elocvent fiind chiar Ministrul Armamentului, Lloyd George, care declara in vara lui 1915, citez: “Inainte de a aborda aceasta propunere (n.a. Este vorba despre propunerea realizarii unui car blindat, sustinuta de catre Winston Churchill si un grup restrans de ofiteri superiori) este de preferat a scuti lumea de vise pentru a reveni pe pamant”. In ianuarie 1916 avea sa i se alature in declaratii chiar si ministrul de razboi, lordul Kitchener, care nu s-a lasat impresionat de demonstratia cu tancul “Mother”, considerand ca acesta este, citez: “O jucarie buna si draguta. Razboiul nu va fi niciodata castigat cu astfel de masini!”. Se insela amarnic, tocmai aceste “masinarii” aveau sa castige razboiul si, spre norocul aparitiei sale ca Arma, Winston Churchill nu era omul care sa cedeze usor, ba chiar am putea spune c-a fost chiar vizionar in ceea ce priveste TANCUL ca mijloc de lupta.

 

Acesta infiintase inca din februarie 1915 o comisie ce avea drept scop studierea posibilitatii realizarii unui vehicul capabil sa transporte soldatii in liniile inamice, un vehicul ce urma sa aiba o misiune asemanatoare cu cea a “Calului Troian”, din celebrele opere greceasti antice “Iliada” si “Odisseea” ale lui Homer. Aceasta comisie purta numele de Landships Committee/ Comitetul Navelor de Uscat si l-a avut drept mentor pe colonelul Ernest Dunlop Swinton de la Royal Naval Air Service, ale carui idei au fost puternic sustinute de catre colonelul Maurice Hankey, colonelul Wilfred Dumble, Thomas Hetherington si intreaga echipa de ingineri si proiectanti din cadrul serviciului tehnic al Marinei Regale. Pe baza observatiilor si a constatarilor colonelului Swinton si nu numai, “la cald”, de pe frontul francez, in curand aveau s-apara propuneri cu privire la asa-zisele “nave de uscat” (afirmatia ii apartine lui Churchill care considera, pe buna dreptate, ca castig de cauza in “razboiul de transee” avea sa aiba cel care reusea primul sa posede astfel de “nave”).

Thomas Hetherington

Propuneri de proiecte au fost multe, precum “Pedrail”, “Bulloch”, “Little Willie”, “No.1 Lincoln Machine”, unele chiar de-a dreptul hilare, precum propunerea lui Thomas Heterington cu privire la o “nava de uscat” de 300 de tone, dotata cu tunuri de mare calibru si o gramada de mitraliere, ce urma sa dispuna de motoare folosite la navele de mic tonaj ale Royal Navy. Cu toate acestea in iulie 1915, s-a ajuns la concluzia benefica acestui proiect, de a se folosi pentru inceput o structura asemanatoare unui tractor de artilerie (precum HOLT, descris deja la anexa 1,propunere venita din partea lui Swinton, dar respinsa). Dupa mai multe discutii si analize, in iulie 1915, s-a emis caietul de sarcini ce prevedea realizarea unui vehicul blindat pe senile ce trebuia sa fie capabil: sa treaca obstacole verticale de 1,5 m inaltime (cam atat masura, pe front, inaltimea retelelor de sarma ghimpata); sa aiba o viteza maxima de 4 km/h pe teren plat (pentru a putea tine pasul cu infanteria in al carei sprijin venea); sa poata intoarce la viteza maxima si sa fie capabil de mers inapoi (fara a se intoarce vehicului, marsarier mai bine spus); sa poata trece santuri cu latimea maxima de 8 m; sa aiba 10 membrii in echipaj, doua mitraliere si un tun. Dupa analiza tuturor proiectelor, castigator a fost cel al lui William A. Tritton de la firma William Foster&Co din Lincoln, ce producea tractoare agricole sub licenta de la compania americana Bullock (isi avea sediul la Chicago) din piese importate din SUA. Acesta a primit ordin din partea Amiralitatii Britanice sa realizeze un prototip, la proiectarea acestuia participand si inginerul-sef al firmei, William Rigby, precum si locotenentul Wilson din partea Marinei Regale. Acest prim-tanc a purtat numele de No.1 Lincoln Machine si a reprezentat un semi-esec. Inainte insa de a “diseca” primul tanc din lume, este necesar a arunca o privire si asupra diverselor prototipuri descrise anterior, fiindca acestea chiar merita bagate in seama!

Tractorul Holt

No.1 LINCOLN MACHINE, a inceput sa fie construit incepand cu data de 2/12 august 1915 si, o luna mai tarziu, pe 5/8 septembrie 1915 a fost testat pentru prima oara in curtea otelariei de la Wellington (mai tarziu il vor numi Little Willie, chiar si “Tritton Machine” dupa numele celor doi proiectanti ai sai, William Tritton si locotenent, W.G. Wilson din cadrul Royal Naval Air Service). Desi avea imbunatatiri fata de tractorul original (acest vehicul a avut o gramada de piese ce proveneau de la tractorul Bullock, acestea fiind importate din SUA), vehiculul nu a dat rezultatele scontate, insa era capabil sa distruga sarma ghimpata. Avea coca de forma dreptunghiulara, motor pe benzina de 105 CP, Foster-Daimler (era dispus la partea spate a blindatului), greutatea de 14 tone, lungime de aproximativ 3 m, echipaj de 4-6 oameni, viteza de 3,2-4,8 km/h si placi de blindaj nituite cu o grosime de 6 mm. Acest prim prototip putea trece santuri cu latimea de 1,20 m, si dispunea la partea spate de un sistem de roti de ghidare. Testat in teren moale de catre locotenentul Gordon Wilson, vehiculul a avut probleme afundandu-se in noroi, motorul nefacand fata solicitarilor, basca ca directia era greu de mentinut. Desi acest prim prototip n-a fost niciodata inarmat, se avea in vedere dotarea sa cu un tun Vickers QF2-Pounder (calibrul 40 mm) dispus intr-o turela montata central la partea superioara a blindatului, si sase mitraliere Madsen (calibrul 7,7 mm). War Office n-a fost deloc incantat de prestatia blindatului, acesta dorindu-si un “rezervor” care sa poata trece obstacole de 1,37 m inaltime, sa treaca santuri cu latimea de 1,52 m, ceea ce a dus la reproiectarea vehiculului, de-acum numit Little Willie (discutia despre acesta o vom continua ceva mai incolo…).

No.1 Lincoln Machine

  Pusca-mitraliera usoara MADSEN, a aparut in anul 1902, ea fiind conceputa de catre Iulius A. Rasmussen (in anul 1896) si Theodor Schouboe (care a modernizat-o mai tarziu), fiind adoptata de catre Armata Daneza la propunerea capitanului Vilhelm Herman Oluf Madsen (ofiter artilerist si mai tarziu Ministru de Razboi). A fost vanduta in peste 34 de tari (Austro-Ungaria, Franta, Marea Britanie, Rusia, Suedia, Finlanda, Olanda, China, Portugalia, tari din America de Sud, etc), in 12 calibre diferite (spre exemplu: 7,7/7,62/7,65/7,92/6,5 mm), participand la razboiul Ruso-Japonez, la WW I si chiar WW II, ramanand in productie pana in anul 1952, fiind chiar si astazi in uz (in Indonezia erau inca in dotarea fortelor armate prin anii *80, iar politia mexicana le foloseste si astazi in lupta cu traficantii si producatorii de narcotice). Arma a fost dezvoltata de catre Arsenalul din Copenhaga (aici au fost construite si variantele timpurii pentru armata daneza), fiind construita ulterior de catre o societate privata pe nume Dansk Rekyl Riffel Syndikat/DRSS sub conducerea lui Jens Theodor Schouboe, care a si patentat dealtfel mai multe modificari si modernizari. Mai tarziu firma a purtat numele de Dansk Industrie Sindikat A/S/DISA, un nume cunoscut in cadrul industriei de aparare daneze. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 7,70 mm; greutate 9,07 kg; lungime 1,14 m; lungimea tevii 58,40 cm; rata de foc 450 proiectile/minut; folosea proiectile Mauser; viteza initiala a proiectilului 870 m/s (cel mai probabil este vorba de calibrul 6,5 mm); incarcator cu 25/30/40 de proiectile, in functie de varianta armei; raza de actiune pentru eficienta maxima 500 m. MADSEN model 1950 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 6,5/7,7/7,62/7,97 mm; greutate 10 kg; lungime 1,16 m; lungimea tevii 47,70 cm; rata de foc 350-400 proiectile/minut; incarcator cu 30 de proiectile.

Soldati mexicani in timpul revolutiei din 1910-1920 utilizand Rexer, copia britanica a mitralierei Madsen

VICKERS-ARMSTRONG QF2-POUNDER, unde QF/Quick Firing/Tragere Rapida, mai este cunoscut drept “QF de 2 livre” (cu deosebire in RN/Royal Navy. O livra este echivalenta cu 0,453 kg, si se foloseste ca unitate de masura in unele tari anglo-saxone) sau “pom-pom” (in rol AA pe navele Marinei Regale, chiar si-n WW II, pana prin anul 1944 –cu deosebire pe traulere inarmate. Unele surse mentioneaza faptul c-ar fi fost scoase din uz in anul 1940, fiind vorba despre Mk II). Arma este o dezvoltare a QF1, un tun calibrul 40 mm racit cu apa produs de catre Vickers sub licenta Maxim. Aceasta arma a aparut in Royal Navy din anul 1915, sub numele de “QF2-pounder Mk II”, fiind destinata apararii AA pe nave cu tonaje nu mai mari de nivelul unui crucisator. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 40 mm; lungime 96 cm; greutate cu afet 527 kg; rata de foc 200 proiectile/minut; raza de actiune cam 1200 m; viteza initiala a proiectilului 585 m/s; aproximativ 7000 de unitati produse, inclusiv de catre japonezi sub numele de Type 91 HI SHIKI (le-au folosit pe toata durata WW II), italieni si sovietici. In anul 1923 a aparut o varianta mai moderna numita Mk VIII (a avut mai multe variante dispuse pe afet, cu o singura teava, cu 4 tevi sau cu 8 tevi), aceasta avand urmatoarele caracteristici: calibrul 40 mm; lungime 2,59 m; greutate cu afet 390 kg (depinde insa de varianta); rata de foc 115 proiectile/minut; raza de actiune cuprinsa intre 3960-6220 m; viteza initiala a proiectilului 701-732 m/s.

QF2-Pounder Mk.II in Mesopotamia

  PEDRAIL, a fost unul dintre prototipurile sponsorizate de catre Marina Regala si nou infiintatul Landships Committee/Comitetul Navelor de Uscat (a aparut la cererea lui Winston Churchill, in luna februarie 1915). In speta acest vehicul urma sa devina un tractor pe senile blindat, caruia ii mai spuneau si “Nava de Uscat”. Designul acestui vehicul a pornit de la propunerea lui Sir Murray Fraser Sueter, amiral in Royal Navy, de a se realiza un vehicul de 25 de tone ce urma a se deplasa prin intermediul a doua perechi de asa-zise “roti Pedrail”, acest vehicul urmand a dispune de o turela echipata cu un tun de 12 livre. ROATA PEDRAIL este creatia lui Bramah Joseph Diplock, un inventator britanic, care a brevetat-o in anul 1893 (brevet nr.19682. In 1898, Diplock a revizuit intreg proiectul, obtinand un nou brevet –Patent 14710). Acesta a si realizat dealtfel, cel mai probabil in anul 1900, un vehicul ce semana foarte bine cu o locomotiva cu aburi, ce avea patru roti, motor de 108 CP, acesta fiind capabil sa se deplaseze si pe teren accidentat (unele surse mentioneaza faptul ca aceasta locomotiva a fost prezentata pentru prima oara in data de 7 februarie 1904, la o demonstratie pentru ziarul New York Times, sub numele de “Locomotiva Pedrail”).

 

Locomotiva Pedrail

Cert este faptul ca acesta si-a infiintat propria companie, numita Compania de Transport Pedrail la Fulham, singura ce producea locomotive si tractoare in Marea Britanie. Interesant este faptul ca si renumitul scriitor, Herbert George Wells, ce alaturi de nu mai putin renumitul, Jules Verne, este considerat parintele literaturii science-fiction, publica in revista “Strand Magazine” din decembrie 1903, o povestire scurta numita “The Land Ironclads”, in care descria un vehicul blindat propulsat cu ajutorul aburului, echipat cu turela, mitraliere si tun, avand echipaj format din tragatori, mecanici/ingineri si un capitan. Acest vehicul dispunea de opt perechi de “Roti Pedrail”, fiecare cu un diametru de 10 m, fiind capabil sa penetreze sarma ghimpata, sa treaca peste transeele inamice, sa distruga cuiburile de mitraliere ale acestuia si, nu in ultimul rand, sa deschida calea infanteristilor proprii. Fara alte cuvinte, vizionarul scriitor a descris fara niciun dubiu, rolul viitoarei masini de lupta numita “tanc” si, conform unor surse, a facut aceasta in urma discutiei avute cu Diplock.

The Land Ironclads in viziunea lui HG Wells, 1904

  In urma sustinerii proiectului de realizare a unei “nave de uscat” din partea lui Churchill, in martie 1915, R.E. Compton proiecteaza un vehicul lung ce putea transporta 50 de soldati, ce dispunea de blindaj cu grosimea de 8 mm, ce foarte probabil a fost prezentat lui Churchill in data de 16 februarie 1915. Cert este faptul ca acesta a comandat realizarea a 18 astfel de “Nave de Uscat”, insa Compania Pedrail s-a confruntat cu probleme de productie, iar testarea prototipului ce a durat pana in luna iulie 1915 a relevat faptul ca acesta era greoi, cu probleme tehnice, prea slab pentru a deveni cu-adevarat o masina tot-teren. S-a ajuns totusi la concluzia ca ideal ar fi un vehicul dotat cu o singura pereche de “roti”.

Cu toate acestea exista supozitii ca B.J.Diplock ar fi construit un vehicul blindat din tabla de otel nituita si chiar fonta, ce se deplasa cu ajutorul fortei aburului, acesta dispunand de o turela blindata rotativa asemanatoare cu cea de pe nava USS Monitor, tun Ordnance BL 12 Pounder 6 CWT  (tun usor de camp produs intre anii 1894-1916 in mai multe modele, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 76,2 mm; greutate: teava 298 kg/totala 911 kg; elevatie cuprinsa intre -8◦/-16◦; rata de foc 7-8 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 483 m/s; lungimea tevii: 1,49 m, model Mk 1/1,67 m, model Mk IV/maxim 1,80 m; raza maxima de actiune 3,38 km; greutate proiectil srapnel, 5,76 kg) si doua mitraliere laterale destinate distrugerii infanteristilor inamici, acestea fiind dispuse in interiorul caii de rulare. Dispunea de roti Pedrail, acestea fiind compuse din tampoane/saboti de cauciuc masiv montate pe o banda metalica, atasate la aceasta prin intermediul unor articulatii cu bila, ceea ce le facea mobile, fiind antrenate de cate doi galeti de mari dimensiuni. Acest prim tanc ar fi fost realizat in toamna lui 1906, insa a fost pierdut in urma scufundarii in mlastinile din Dorset, in cursul testelor desfasurate. Se pare ca de vina au fost greutatea mare, vizibilitatea redusa si presiunea mare exercitata pe sol, insa existenta sa este incerta, posibil sa fie doar un mit. Oricum ar fi, daca a existat sau nu in realitate, ramane totusi interesant…

Tanc presupus al lui B.J.Diplock

Asa cum mentionam anterior, Landship Committee infiintat in februarie 1915 si avand ca destinatie proiectarea si constructia de “rezervoare”, era condus de catre Primul Lord al Amiralitatii, Winston Churchill, si avea in componenta sa ofiteri de marina, proiectanti, ingineri si chiar politicieni. Dintre acestia s-au remarcat prin contributia adusa la creionarea primului tanc operational din lume, Sir Eustace Tennyson d’Eyncourt (inginer si architect naval, Director al Departamentului Constructii Navale din Marina Regala), Thomas Hetherington, Robert Francis Macfie, colonel Rookes Evelyn Bell Crompton (inginer si inventator, unul dintre fondatorii Royal Automobile Club/RAC. Detinea compania Crompton&Co ce producea echipamente electrice), colonel Maurice Hankey, colonel Ernest Swinton. Pe langa meritul crearii primelor tancuri, “Comitetului” ii apartine si ideea infiintarii Tank Corps/Corpul de Tancuri (primul Royal Tank Regiment/RTR este activ din data de 17 iulie 1917 si pana astazi), insa pentru pastrarea secretului a fost disimulat in cadrul Motor Machine Gun Service/MMGC, o unitate motorizata a Royal Army infiintata in anul 1914, ce avea in dotare motociclete cu atas inarmate cu cate o mitraliera Vickers (au folosit mai multe tipuri de motociclete, precum: Scotts;  Royal Enfields; Clynos; Triumph.

Echipaj MMGC cu Vickers

Ulterior au avut in dotare si automobile si camioane, insa initial unitatea era formata din membrii ai cluburilor auto, din pasionati de automobile si alti entuziasti, ofiterii provenind de la diverse arme, cu precadere infanteristi si artileristi. MMGC isi avea garnizoana la Bisley, in Surrey (sud-estul Angliei), fiind infintata in noiembrie 1914 sub comanda Lt.Col. R.W. Bradley din cadrul South Wales Borderers (regiment de infanterie renumit in cadrul armatei britanice, operational intre anii 1881-1969. Astazi este inclus in Royal Regiment of Wales, reorganizat si acesta la 1 martie 2006), ajungand sa aiba in dotare, dupa 1914, unitati formate din cate 18 motociclete cu atas (6 cu mitraliere Vickers sau Hotchkiss; 8 fara mitraliere; 4 destinate transportului munitiei si a pieselor de schimb), 2-3 automobile si camioane. Din 1922 toate unitatile MMGC au fost absorbite in cadrul Tank Corps.

Initial “rezervoarele” erau incluse in cadrul MMGC in ceea ce s-a numit Heavy Company/Compania Grea (primul ei comandant a fost insusi colonelul Ernest Swinton, insa ulterior Heavy Company s-a mutat cu arme si bagaje la Elveden Camp/Thetford, formandu-se 6 companii de tancuri), notificate A,B,C,D in cadrul acestei unitati, fiecare companie constand din 4 sectiuni a cate 3 tancuri fiecare (Mark I “Male” sau “Female”, despre acestea vom vorbi in cursul acestui articol), fiecare companie avand si cate un tanc de rezerva. Din noiembrie 1916, companiile au devenit Batalion, avand aceeasi notificare, fiecare batalion insumand 3 companii. Atunci au fost create si primele ateliere mobile ce se ocupau cu mentenanta si reparatiile tancurilor. Din data de 27 iulie 1917, Heavy Company s-a transformat in Tank Corps, tancurile primind numere cu toate ca Batalioanele au mentinut vechea notificare –spre exemplu, Batalionul 7 Tancuri avea masinile insemnate cu nume si cuvinte ce incepeau cu litera “G” (Grumble, Grouse, etc.) Fiecare batalion de tancuri avea in componenta sa 32 de ofiteri si 374 trupa, iar deviza lor, “PRIN NOROI SI SANGE SPRE CAMPURILE VERZI DE DINCOLO” este perfect valabila si astazi.

In data 13 august 1916, 4 din cele 6 companii formate la Elveden Camp au plecat in Franta (in cadrul British Expeditionary Force/BEF), comandantul Heavy Company ramanand in Anglia. Cu furnizarea de tancuri si munitie s-a ocupat Departamentul de Aprovizionare din Ministerul Munitiilor sub coordonarea locotenent-colonelului Albert Stern, blindatele fiind transportate din Anglia in Franta sub denumirea de “rezervoare mobile de apa”, pentru derutarea agentilor germani.

Aceste tancuri au intrat pentru prima data in lupta pe Somme, vineri, in data de 15 septembrie 1916, fiind vorba despre tancuri Mark I, 36 de exemplare (dintre acestea doar 15 au luat parte la atac, 17 blindate defectandu-se pe linia frontului, alte 7 impartasind aceeasi soarta nu mult dupa inceperea atacului), apartinand companiilor C si D. Aceasta prima batalie la care au participa si tancurile este cunoscuta drept Batalia de la Flers-Courcelette, ea schimband cu totul strategia militara si evolutia WW I, impotmolit de mult timp in transee. A fost un soc pentru germani care si-au vazut liniile de aparare facute praf de catre “testoasele din otel”, cu efect devastator asupra moralului trupelor, si o mare bucurie pentru infanteristii britanici care se vedeau dupa mult timp scapati din nenorocitul “razboi de transee”. In sfarsit, inaintau…Pentru prima data in istoria militara artileria tinea pasul cu infanteria, insotind-o si sustinand-o la atac. Ziarele britanice si franceze ale vremii se intreceau in a lauda marea performanta dupa ce mult timp se limitasera la a descrie atacuri si contraatacuri fara rost ce nu duceau nicaieri si, mai mult decat atat, posibil pentru prima oara in istoria presei, au publicat o fotografie obtinuta de catre un avion de recunoastere, nu se stie cum ajunsa pe la redactii, comentand faptul ca “un tanc merge pe strada principala din Flers cu soldati britanici aplaudand pe spatele sau”. Acei soldati apartineau companiei “D”, ce mai tarziu se va transforma in 4 Royal Tank Regiment. Doi ani mai tarziu avea sa vina si prima confruntare intre blindate din istorie, pe data de 24 aprilie 1918 la Cachy (o comuna pe Somme), protagonistii fiind un tanc german A7V botezat “Nixe” din cadrul Abteilung III (comandant, locotenent Wilhelm Blitz. Blindatul avea numarul “561”. Initial au fost 3 A7V, insa celelalte doua au parasit lupta) si trei tancuri britanice Mark IV (dintre acestea doua erau “Female” si unul “Male”). Germanul a reusit sa avarieze doua Mark IV “Female” (acestea au parasit lupta), fiind la randul sau avariat grav de catre cel de-al treilea Mark IV “Male” (comandant, locotenent Frank Mitchell), 5 membrii ai echipajului fiind ucisi, restul reusind sa scape (inclusiv comandantul). Intr-un final, pana in decembrie 1918, in Franta erau 26 de batalioane de tancuri, tanchistii britanici luand parte la 3060 de batalii. Au fost depasiti doar de cei francezi care au insumat 4356 de batalii, la polul opus aflandu-se cei americani care au adunat doar 250 de confruntari. Despre germani nu putem spune mare lucru, tancurile lor au venit tarziu, au fost doar 20 de exemplare, doar 3 confruntari ocazionale fiind consemnate.

Mk.I, Chimpanzee Valley, 15 September 1916, prima zi in care un tanc a intrat in actiune

Primele mitraliere ce echipau motocicletele MMGC erau de tip Vickers Mark I/VII si Hotchkiss, acestea regasindu-se ulterior si in dotarea primelor tancuri britanice.

Vickers Mark I/VII, calibrul 303/7,69/7,70 mm, are o istorie interesanta in cadrul Royal Army. A intrat in dotare masiv incepand din anul 1914, cu toate ca War Office/Ministerul de Razboi “cocheta” cu mitralierele inca din anul 1904, insa comenzile erau ca si inexistente. Spre exemplu, in perioada 1904-1914, comenzile anuale catre firma Vickers nu depaseau 10 unitati (10 mitraliere pe an sunt ceva mai mult decat…nimic. Hmm, parca ne suna cunoscut gheseftul asta! Noi speram sa vedem anul asta o comanda “majora” din partea MApN catre Moreni, macar vreo 10 bucati de Saur 2. Multam, multam!). Din 1915 insa, productia firmei Vickers a crescut exponential cu razboiul, astfel: 1915 -2405 unitati; 1916 -7429 unitati; 1917 -21782 unitati; 1918 -39473 unitati. O astfel de mitraliera, model 1912, costa 80 lire sterline si avea urmatoarele caracteristici: calibrul 303/7,69 mm; racire cu apa a tevii, mansonul continand 4,25 l de apa. Teoretic, dupa 600 de proiectile trase rezervorul trebuia reincarcat insa, cu certitudine, teava trebuia schimbata dupa 10000 de proiectile trase, operatie ce dura doar 2 minute daca servantii erau bine instruiti; greutatea tevii 18,11 kg, o treime din greutate o reprezenta mansonul de racire cu apa; rata de foc 450-500 proiectile/minut; lungimea tevii 72,40 cm; lungime totala 1,15 m; greutate tripod 22 kg; viteza initiala a proiectilului 747 m/s; dispunea de banda cu 250 proiectile; raza de actiune: eficace 2000 m/in trageri indirecte 4100 m.

Vickers Mk.I si echipa de soldati aferenta in WWI

  Hotchkiss, este o alta mitraliera ce s-a aflat in dotarea MMGC, de aceasta data portativa. La origine aceasta era de fabricatie franceza, insa firma Vickers a produs-o timp de 4 ani, realizand 25379 de exemplare pentru armata britanica, sub numele de “0,303 Hotchkiss Mark I”. Aceasta mitraliera usoara a aparut in anul 1907, fiind produsa de catre firma franceza Hotchkiss&Cie (numele intreg este Societe Anonyme des Anciens Etablissements Hotchkiss et Cie), in mai multe modele si calibre. Firma franceza a realizat arma si in SUA, fiind cunoscuta sub numele de “Benet-Mercie Machine Rifle Caliber 30 U.S, Model 1909” (avea urmatoarele caracteristici: calibrul 30-06/7,62 mm; greutate 15 kg; lungime 1,24 m; lungimea tevii 61 cm; incarcator rigid tip banda/sina cu 30 cartuse; rata de foc 550 proiectile/minut), aproximativ 700 de exemplare fiind realizate de catre Springfield Armory si Colt’s Manufacturing Company, sub licenta. 0,303 Hotchkiss Mk.1 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 303/7,70 mm; greutate 12,80 kg; lungime 1,19 m; lungimea tevii 56,50 cm; incarcator rigid tip banda/sina cu 9/14/30 cartuse (banda metalica), sau banda semi-rigida cu 50 cartuse (curele metalice); rata de foc 500 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 724 m/s; raza de actiune: pentru eficienta maxima 1800 m/maxim 3000 m; racire cu aer (focul trebuia oprit dupa tragerea a 300 de cartuse pentru a permite racirea tevii insa, in caz de nevoie, se puteau trage pana la 1000 de cartuse dupa care teava trebuia obligatoriu inlocuita); arma putea trage semi-automat (cand tragaciul este apasat arma va trage o singura rafala, o singura data, foc cu foc) sau automat (cand tragaciul este tinut apasat arma trage incontinuu pana cand acesta este eliberat, ori pana ce se termina munitia). Arma portabila a dotat incepand cu anul 1916 si cavaleristii britanici.

Benet-Mercie Machine Riflepe Harley Davidson

Revenind la aparitia tancului, datorita faptului ca, compania Pedrail avea probleme, contractul initial pentru crearea de “vehicule cu roti Pedrail” a fost initial semnat cu firma Foden, insa ulterior a fost transferat la Birmingham Carriage and Wagon/BCW, in luna aprilie 1915. Pentru a se putea deplasa prin orasele si satele franceze, designul acestui vehicul a fost modificat, devenind articulat la partea centrala, fiind deasemenea redus in inaltime, iar blindajul lateral a fost marit la 12 mm pentru a rezista la focul armamentului usor de infanterie. BCW insa si-a declinat ulterior competentele in legatura cu onorarea acestui contract, cerand eliberarea de obligatiile stipulate in acesta si astfel, contractul acum redus la un singur vehicul (prevedea realizarea unui vehicul in lungime de 30 m, inarmat asemenea unei nave de razboi cu trei turele, dupa specificatiile lui Thomas Hetherington. Nu s-a ajuns prea departe cu realizarea sa deoarece Comisia si-a dat seama ca era putin practice), a trecut la firma William Foster&Company Ltd (isi avea sediul in Lincoln, East Midlands, producand tractoare si combine agricole). Aceasta firma a oprit lucrul deoarece vehiculul era prea greu, deja existau proiecte si schite pentru vehicule mai bune si mai practice, astfel ca piesele existente au fost transferate firmei Stothert&Pitt (fabricau macarale in diferite configuratii, vinciuri), ce-ar fi asamblat din acestea un aruncator de flacari mobil, in greutate de 32 de tone, ce se putea deplasa cu 15 km/h cu ajutorul a doua motoare de 100 CP (informatia nu este clara si certa, n-am reusit sa gasesc date suplimentare cu privire la acest vehicul  deci, ca urmare, trebuie luata ca atare).

 

Un alt proiect a fost cel al firmei “Tritton Trench Crosser”, ce avea la baza un tractor de artilerie modificat, Daimler-Foster de 105 CP, sub directa indrumare a lui William Tritton, insa a fost respins de catre Comisie. Cu toate acestea, firma a avut o contributie deosebit de importanta la dezvoltarea si realizarea primului tanc din lume, iar managerul firmei, William Tritton era cunoscut ca un om dinamic si intreprinzator, acesta intuind foarte bine beneficiile pe care i le-ar putea aduce contributia la efortul de razboi. Si, privind retrospectiv, aceasta firma, creatie a lui William Foster in 1856, morar de profesie, ce a hotarat transformarea morii sale in turnatorie si atelier de confectionat unelte si masini agricole (motoare cu aburi portabile, treieratori, mori de macinat cereale, etc), s-a ridicat odata cu revolutia industriala la care si-a adus contributia, pana la varful producatorilor de tehnica si tehnologie militara, nu la indemana oricui (noi, din pacate, nu stim, nu vrem, nu putem sa mai facem nimic…). Elocventa este contributia acestei firma la WW I si dezvoltarea armei Tancuri, aceasta implicandu-se in: proiectarea si producerea unicului prototip al tancului Little Willie/Micul Willie, in septembrie 1915; proiectarea tancului mediu, Whippet Mark A si producerea acestuia intre anii 1917-1918; proiectarea tancului Mark I, producator incepand din anul 1916; proiectarea tancului Mark II, producator incepand de la sfarsitul lui 1916 pana la inceputul lui 1917; proiectarea tancului Mark IV, producator incepand de la sfarsitul lui 1916 pana la sfarsitul lui 1917; proiectarea tancului Mark V, producator unic de la sfarsitul lui 1916 pana la inceputul lui 1917; producator unic al tancurilor grele Tog I/II in anii *30-*40.

Tritton Trench Crosser

Desi modele au fost cu gramada, prea putine insa au fost bagate in seama, prea putine erau practice si, pe langa toate acestea, cerintele Armatei cuprinse in caietul de sarcini se schimbau cam des, pana ce, intr-un final, au fost definitivate –o masina capabila sa duca 8 oameni, care sa aiba blindaj de 10 mm, doua tunuri calibrul 57 mm si mitraliere.

Primul “rezervor” in conformatie cat de cat adecvata a fost Little Willie/Micul Willie, proiectat si executat de catre William Tritton in doar 37 de zile, cu concursul inginerului-sef William Righby si al lui Walter Wilson, locotenent de marina, inginer stralucit mare pasionat de automobile si aparate de zbor. Acest vehicul pe senile, precursor al tancului modern, a fost testat pe un teren viran aflat in spatele fabricii, loc de depozitare al deseurilor rezultate in urma procesului de productie, in data de 19 septembrie 1915. Odiseea este este deosebit de interesanta, marcata de prototipuri si incercari mai mult sau mai putin reusite, invatandu-se din mers.

Daca despre “No.1 Lincoln Machine” am vorbit la inceputul acestui articol, un vehicul nereusit si incapabil sa satisfaca cerintele Office War, el a fost reproiectat folosindu-se acelasi motor de 105 CP, aceeasi structura, dar cu piese special concepute si placi de blindaj nituite, avand la partea spate roti de ghidaj destinate bracarii (rotirea vehiculului intr-o anumita directie) si care ajutau vehiculul la trecerea transeelor late (solutie ce va ramane in uz pana la tancul Mark VIII, insa nu era eficienta in teren noroios, mocirlos, basca ca erau extrem de vulnerabile la tirul inamic. Unele surse mentioneaza faptul ca s-a renuntat la acest sistem incepand cu luna noiembrie 1916, solutie adoptata de toate tancurile operationale). In speta, aceasta remorca de ghidaj era compusa din cate doua roti metalice spitate, ce putea fi ridicata hidraulic prin intermediul unui Volant actionat cu cabluri si parghii. Acesta era Little Willie, un vehicul ce numai mic nu era, o masina de lupta impresionanta destinata strapungerii liniilor fortificate germane. Din designul sau, chiar daca a fost doar un prototip, s-au dezvoltat toate “rezervoarele” britanice.

Ne intoarcem la Little Willie, deoarece acesta a pus bazele unora dintre insusirile valabile armei tancuri chiar si-n ziua de astazi, precum capacitatea de a evolua in teren accidentat, protectia si blindajul, chiar daca nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor si, mai mult decat atat, nu era inarmat. Acest prototip numit pentru inceput “No.1 Lincoln Machine”, o cutie blindata pe senile, avea urmatoarele caracteristici: lungime 5,52-5,87 m; latime 2,85-2,86 m; inaltime, 2,51-3,10 m; greutate 16,50 tone (14 tone gol. Unele surse mentioneaza faptul ca putea ajunge la 18,29 de tone complet incarcat); echipaj 4-6 oameni; motor Daimler-Foster, 6 cilindri, benzina, 105 CP/78 kW, racit cu apa; viteza maxima 3,2-3,5 km/h, pe sosea/1 km/h in teren accidentat; urca pante cu inclinatia de 30◦; autonomie 30 km; consum de combustibil 800 litri la 30 km; blindaj de 6 mm; neinarmat, dar se avea in vedere dotarea acestuia cu un tun Vickers QF 2 Pounder Mk. II (calibrul 40 mm, cu o rezerva interna de 800 proiectile) si 6 mitraliere Vickers calibrul 7,70 mm (0,303) sau Madsen (calibrul 7,70 mm). De asemenea erau avute in vedere si dotarea cu 3 mitraliere Lewis, calibrul 303/7,70 mm.

Little Willie

  Curand insa Little Willie avea sa se transforme substantial, cu un nou design, inarmat si mult mai masiv. Acest “rezervor” se baza pe o cutie dreptunghiulara realizata din placi nituite din fier, cu o forma romboidala, ce avea motorul si toate componentele in interiorul formei, fiind numit Big Willie/Marele Willie, Centipede/Centipedul si ulterior, Mother/Mama, (in productia de serie este cunoscut drept Mark I) siavea urmatoarele caracteristici: aparut in ianuarie 1916; echipaj 8 oameni, dintre acestia 4 operau masina (conductorul; comandantul ce executa si rolul de “franar”, avand in grija levierele de blocare a senilelor; 2 manipulanti ai levierelor ce deserveau cutia de viteze. Operatiunea era ampla dupa cum vom vedea in descrierea tancului Mark I) si 4 operau armele de la bord (2 tragatori, 2 mitraliori/incarcatori); blindaj: frontal 10 mm/lateral 8 mm; viteza maxima pe sosea, undeva la 3-4 km/h; lungime 7,92-8 m; latime 4,33 m;  inaltime 2,44 m; nu dispunea de turela, aceasta venind in lumea “blindatelor” odata cu fenomenalul Renault FT-17, dar avea in partile laterale asa-zisele “sponsoane”, fiecare “basica”, cum erau poreclite de catre echipaje, continea cate un tun Hotchkiss QF 6 -pounder 6 cwt provenind de la Marina, avand urmatoarele caracteristici: in serviciu intre anii 1917-1944; calibrul 57 mm; lungimea tevii 1,52 m/1,32 m -23 calibre; greutate proiectil: HE, 2,7 kg/AP, 2,72 kg; viteza initiala a proiectilului 411 m/s; raza de actiune 6675 m; astfel de tunuri dotau si trenurile blindate, fiind montate in turela; greutate 385 kg (probabil); rata de foc 20 proiectile/minut; elevatia tunurilor era probabil cuprinsa intre -15◦/+60◦.

Interesant este faptul ca aceste “sponsoane”, la modelul de serie urmau sa fie demontabile pentru a usura transportul. Considerat a fi un design de succes, in prima parte a anului 1916, au fost imediat comandate 100 de unitati, comanda ridicata rapid la 150 (in aprilie 1916). In productia de serie blindatul avea sa fie cunoscut sub numele de Mark I, in doua variante, “Male” (Barbat) si “Female” (Femeie) fara nicio legatura cu cele doua sexe, diferentele constand in armamentul de la bord. Aceasta prima comanda data in data de 12 februarie 1916 de catre War Office, era impartita egal, 50% “baieti” si 50% “fete”. Dintre acestea, 25 s-au construit de catre firma “William Foster&Company Ltd” din Lincoln/East Midlands, iar 75 de catre firma “Metropolitan Carriage, Finance&Wagon Co.” din Wednesbury/Birmingham.

Mk.I Mother

  Mark I, a fost primul tanc din lume fabricat in numar mare, 250 de exemplare, si primul intrat “in paine”, doar cu o luna inainte de cel francez, Schneider CA-1. Tancul semana in mare masura cu Mother, dar avea structura realizata din tole de otel nituite. Caracteristicile erau asemanatoare cu cele ale tancului Mother, difereau insa la sistemele de arme de la bord –Mark I “Male” era echipat cu doua tunuri “Hotchkiss QF 6 -pounder 6 cw”, calibrul 57 mm (rezerva interna 180 de proiectile. Era deservit de un artilerist si un incarcator, ochirea facandu-se simplu, telescopic sau prin vizare directa, insa era obligatoriu ca tancul sa fie stationar pentru a se mari sansele de lovire a tintei. In mers, vibratiile erau atat de puternice incat faceau imposibila lovirea tintei vizate) dispuse cate unul in fiecare sponson, si 3 mitraliere “0,303 Hotchkiss Mk.1”, calibrul 7,70 mm (cate o mitraliera in fiecare sponson, cea dea treia aflandu-se in partea frontala a blindatului tragand printr-o deschizatura aflata intre viziera comandantului si cea a conductorului. Se foloseau pentru distrugerea infanteriei inamice, insa utilizarea lor marea caldura si nivelul zgomotului din interior)/Mark I “Female” dispunea de 4 mitraliere “0,303 Hotchkiss Mk.1” si o Vickers calibrul 7,70 mm. Avea un echipaj de 8 oameni, format din: conductor; comandantul ce executa si rolul de “franar”, avand in grija levierele de blocare a senilelor; 2 manipulanti ai levierelor ce deserveau cutia de viteze; 2 tunari; 2 mitraliori la “Male”/4 mitraliori la “Female”. Un “Male” cantarea 28,40 tone, iar un “Female” ceva mai putin, 27,50 tone, autonomia preconizata fiind undeva la maxim 45 km (cel mai probabil la “Female”, fiindca “Male” nu depasea 35-38 km autonomie. In functie de dificultatea terenului, de multe ori nu depasea 20-25 km autonomie), rezervor intern de combustibil de 227,30-228 litri. Viteza maxima pe sosea era de 3-4 km/h la “Male” si de 5,9-6 km/h la “Female”, fiind motorizate cu un Daimler-Foster (unele surse numesc acest motor “Coventry”) pe benzina, 6 cilindri/13 litri, 105 CP/78 kW/1000 rpm, consumul mediu fiind de 2,82 litri/km, racit cu apa (radiatorul era dispus in partea spate a tancului), similar celui de pe tractorul Foster-Daimler.

  Motorul se gasea dispus in interiorul tancului, generand disconfortul echipajului (bineanteles, pe atunci nu se avea in vedere confortul echipajului, nici macar nu se gandeau la asa ceva), generand caldura, zgomot, fum si un puternic miros de benzina –conditii aproape de nesuportat pentru echipaje, basca ca ventilatia era mai mult decat deficitara. Alimentarea carburatorului cu benzina se facea gravitational, neexistand pompa de alimentare, astfel ca cele doua rezervoare de cate 113,50 litri fiecare, erau dispuse sus, pe fiecare parte a cabinei din fata –sistemul de alimentare functiona si-asa defectuos avand scurgeri de combustibil, insa la anumite unghiuri de inclinatie ale blindatului, alimentarea cu combustibil a carburatorului se putea intrerupe, ceea ce facea ca echipajul sa alimenteze manual carburatorul, marind riscul de incendiu la bord. Focul era totusi o mare problema, daca tancul era lovit de obuze inamice putea lesne lua foc din cauza rezervoarelor interne de benzina si a scurgerilor inerente ale sistemului rudimentar de alimentare, basca vaporii de benzina din interior, sansele ca echipajul sa scape fiind minore. Pentru a mari autonomia, multe echipaje depozitau extern, pe plafonul tancului, cateva canistre cu benzina, insa acest fapt marea riscul de incendiu in caz de lovitura directa a inamicului, dar era un risc pe care si-l asumau constient si fortati de imprejurari.

Mk.I Male cu plasa antigrenade

Ca lungime, tancurile masurau 7,92-8,05 m, fara rotile din spate, sistem caruia ii mai spuneau “remorca”, iar cu acestea ajungeau la 9,90 m. Latimea tancului “Male” fara “sponsoane” (consolele laterale ce contineau tunurile) era de 2,65 m, iar cu acestea montate ajungea la 4,20 m. Blindajul era cuprins intre 6-12 mm (cel frontal -12 mm; cel lateral si spatele -10 mm; podeaua -6 mm. Desi rezista la focul armelor de infanterie si schijele obuzelor, echipajul nu era complet protejat. Gloante si schije puteau patrunde prin fante si vizoare, daca echipajul era lipsit de noroc. O problema o reprezentau sponsoanele, specifice Marinei, care, in caz de lovitura directa a obuzelor inamice erau rapid scoase din functiune, focul si schijele rezultate in urma exploziei putand lesne patrunde in interior, iar socul loviturii disloca niturile ce se transformau in adevarate proiectile, din echipaj scapand doar cine avea un dram de noroc, daca avea…Plumbul topit de la gloantele patrunse in interior prin fantele existente in imbinarea cu nituri a tolelor de otel, numit de catre echipaje “splash/stropire”, leza grav pielea si ochii membrilor echipajului), iar senilele masurau 50 cm latime si n-aveau suspensie. Cu toate ca senilele au reprezentat “cheia” succesului tancului pe campul de lupta, acestea aveau neajunsuri –rolele erau de mici dimensiuni ceea ce facea ca evolutia in teren noroios sa fie un calvar, basca ca senilele se rupeau des ori sareau de pe role, ceea ce facea ca blindatul sa devina inutil si o tinta sigura pentru tunarii si infanteristii inamici. Ulterior s-a remediat oarecum aceasta problema, montandu-se role intermediare reglabile ce tineau intinsa/tensionata banda senilei, astfel ca acestea nu mai sareau des de pe role.

Conducerea vehiculului era o adevarata “arta”, fiind complicata si greoaie, 4 oameni fiind necesari pentru a-l urni din loc. Conductorul avea la indemana ambreiajul, frana de picior, acceleratie de mana si cutia de viteze primara (doua viteze de mers inainte si una de mers inapoi). Orice schimbare majora de directie, numita de catre echipaje “swinging” (oscilatie), se putea face in trei moduri: se frana o senila de catre comandant (acesta avand si rolul de “franar”), insa manevra uza rapid franele; conductorul ducea levierul de comanda al unei senile la punctul mort, dupa care baga in viteza I/II cealalta senila si accelera manual, tancul rotindu-se. Dupa ce blindatul era asezat pe directia dorita, se debloca cealalta senila si se relua marsul (operatiunea necesita o foarte buna coordonare intre cei doi oameni ce deserveau cutia de viteze, conductor si comandant, acesta aflandu-se in stanga conductorului. Schimbarea vitezelor nu se putea face in mers, blindatul trebuind sa se opreasca); cel de-al treilea mod consta in folosirea “remorcii”, a carei compunere si rol a fost descrisa anterior, insa aceasta era ridicata/coborata hidraulic, rolul sau fiind oarecum asemanator cu cel al carmei la nave (o intoarcere completa se facea intr-un arc de cerc de 18 m si dura relativ mult. Dupa cateva luni s-a renuntat la acest sistem).

O caracteristica importanta a acestor tancuri erau sponsoanele. Acestea proveneau din industria navala, si-au fost adoptate deoarece s-a considerat ca folosirea unei turele montata la partea superioara a tancului ar fi marit centrul de greutate si inaltimea acestuia, ceea ce era inacceptabil. Sponsoanele cantareau peste 1830 kg fiecare si erau demontabile pentru usurarea transportului pe calea ferata, insa operatiunea era laborioasa si de durata. Fiecare sponson dispunea scut de blindaj curbat ce sustinea arma si proteja tragatorul, scutul fiind mobil si actionat de catre tragator manual. Fiecare sponson era prevazut la partea spate cu o usa destinata accesului echipajului.

Mk.I Female

Echipajele nu erau foarte fericite sa lupte cu Mark I, deoarece erau obligate sa inchida toate fantele, trapele/usile si gurile de aerisire, ceea ce le facea viata imposibila datorita zgomotului, caldurii, mirosului de benzina si cordita, dar si a fumului intepator –nu putini lesinau in timpul luptei, unii chiar decedand –dar s-au adaptat, de voie de nevoie. Exceptie faceau comandantul si conductorul, acestia dispunand de fante relativ mari, a caror trape puteau fi deschise in functie de necesitate. Mai mult decat atat, comandantul putea scoate prin plafonul tancului un mic periscop manual, existand o gura de vizitare special destinata acestui scop –o foloseau si pentru ventilatie. Mai existau si alte fante destinate ventilatiei, cu deosebire la modelele ulterioare, initial protejate cu plasa de otel, ulterior si cu sticla incasabila. Unele dintre aceste fante erau in forma de lacrima, prin ele echipajul putea trage cu armamentul individual (pusti si pistoale), insa nu erau des folosite in acest scop ci mai degraba pentru ventilatie. Germanii au invatat rapid sa ocheasca in fantele de ventilatie si observare, dar si sa arunce grenade sub senile –ceea ce vor face ulterior “vanatorii de tancuri”.

Comandantul era in 1916, de obicei, un tanar ofiter. Acesta, pe langa sarcinile obisnuite de comanda, determina traseul pe care urmau sa-l parcurga (o sarcina deloc neglijata era verificarea terenului pe care urmau sa-l strabata. Daca timpul si inamicul o permiteau, comandantul cobora din tanc cu o prajina sau un simplu bat si, mergand la pas, testa rezistenta solului. De multe ori facea asta mergand in fata propriului tanc si, daca era intuneric, tinea cu mana la spate o tigara aprinsa pentru a putea fi reperat de conductorul sau. Cu toate acestea se mai intamplau si tragedii, bietul nenorocit gasindu-si sfarsitul sub senile), alegea obiectivele pe care urmau sa le loveasca, avea grija de bunastarea echipajului (vom vedea imediat in ce anume consta asta) si indeplinea si sarcina de „franar” (asa cum am notificat mai sus).

Conductorul era considerat ca membrul cel mai calificat si valoros din intreg echipajul. El era responsabil cu conducerea tancului, schimbarea vitezelor, opera acceleratia manuala, frana de picior si se ocupa si de functionarea si actionarea prin intermediul unui volan a dispozitivului de directie din spate, fiind vorba de „remorca”. Mai mult decat atat, el supraveghea buna functionare a motorului si intretinerea acestuia, ambreiajul si raspundea de uneltele si sculele de depanare de la bord. Acesta era ajutat in munca sa de doi oameni ce actionau cutiile de viteze secundare, doua la numar, dispuse in spatele tancului, stanga si dreapta. Cei doi se mai ocupau de manevrarea munitiei, ungerea pieselor in miscare, operand si mitralierele de la bord.

La „Male” fiecare tun era deservit de catre un ofiter artilerist si un incarcator. Rotirea tunului presupunea efort din partea ofiterului artilerist, acesta vizand tinta printr-un simplu telescop, actionand manual mecanismul de dare a focului.

Comunicatia intre membrii echipajului se facea vocal, mai bine zis strigau nu vorbeau, asta din cauza zgomotului infernal (multi vor suferi de afectiuni ale auzului, dupa razboi), dar si prin semne (in timp, fiecare echipaj si-a desavarsit limbajul semnelor, fara a exista un tipar anume).

In ceea ce priveste comunicatia externa, acestea se faceau initial prin intermediul porumbeilor (acestia faceau de obicei legatura cu Marele Cartier General, transmitand pozitia si evolutia situatiei tactice), iar comunicatia cu alte tancuri se realiza prin intermediul fanioanelor sau lampilor de semnalizare (dupa exemplul marinarilor. Interesant este faptul ca se prevazuse initial ca fiecare blindat sa duca la partea spate o rola de cablu telefonic, acesta urmand a fi derulat pana la tancul cu care se dorea comunicarea. O solutie greoaie si nepractica, foarte putin folosita in realitate). Mai tarziu, cateva tancuri Mark I au fost dezarmate si echipate cu statii radio. Acestea dispuneau de o antena de 4,50 m lungime, ce era fixata pe cupola comandantului (aceasta cupola se va regasi si la variantele ulterioare, ea adapostind comandantul si conductorul, fiind dispusa la partea superioara frontala a blindatului. Mai mult decat atat, unele blindate dispuneau deasupra plafonului de un cadru metalic in forma de „V” inversat, ce sustinea o plasa de otel cu rol in apararea contra grenadelor – ii spuneau „plasa anti-grenade”. Aceasta dotare a fost vazuta pentru prima data la Flers-Courcelette), astfel de vehicule aparand in noiembrie 1917, fiind vazute la Cambrai.

Vorbeam ceva mai devreme de „confortul echipajului”. Nu, nu va ganditi ca are legatura cu ergonomia, nu, are legatura cu ratiile de hrana de la bord si cu echipamentul destinat echipajului. De obicei, un Mark I si urmasii sai, avea la bord cel putin 30 de cutii de conserva, branza, zahar, lapte, 16-20 de paini (toate acestea formau ratia de hrana a echipajului), bidoane de carburant si de ulei de motor, o mitraliera de rezerva (de obicei era o Vickers), 10000 de proiectile pentru mitraliere (la „Female” rezerva era cu mult mai mare, unele surse vorbind de 12000-13000 de proiectile) si porumbei voiajori destinati comunicarii. Pe langa toate acestea, fiecare membru al echipajului era echipat cu: doua masti, una de gaze si una din otel, destinata protectiei impotriva „splash” (aceasta masca le stanjenea vederea, astfel ca nu prea le purtau. Ca o solutie ad-hoc, echipajele preferau sa agate paturi de peretii interiori ai tancului, sperand ca acestea sa opreasca „stropirea” cu jet de plumb. Soldatii s-au descurcat intotdeauna cum au putut si cu ce-au avut la indemana, asta-i clar! Si noi romanii suntem experti in „descurcare”, oriunde, oricand, oricum…); o pereche de ochelari de protectie; o casca din piele (unele erau dotate cu antifoane), acestea fiind numite de catre echipaje „casti anti-zgomot”; jachete groase din piele, ce teoretic ar fi trebuit sa-i apere de foc, ba chiar la un moment dat li s-au dat un fel de veste din zale de otel, asemeni cavalerilor medievali, acestea trebuind sa-i apere de schije si gloante. In realitate n-au facut decat sa-i „prajeasca” si mai tare in caldura inabusitoare din tanc, si sa le stanjeneasca miscarile, astfel ca majoritatea echipajelor nici macar nu se sinchiseau sa le imbrace –le era prea de-ajuns uniforma standard; un revolver si bidonul cu apa.

 

WW

Episodul LXVIII: Tancurile Primului Razboi Mondial, Partea a II-a

ANEXA:

1) Primul blindat german s-a numit KAMPFWAGEN A7V, el aparand ca proiect pe data de 13 noiembrie 1916, atunci cand comisiua tehnica creata la ordinul ministerului de razboi, a primit unda verde in vederea dezvoltarii asa-ziselor “vehicule blindate de teren” (Gelandes Panzerwagen) –dorindu-se a fi raspunsul german la vehiculele franceze si engleze ce-au reprezentat un soc pentru trupele germane de pe front. De proiectarea acestui vehicul s-a ocupat Departamentul General de Razboi, Sectia 7 Transporturi/Allgemeines Kriegsdepartement, 7. Abteilung, Verkehrswesen, condus de catre capitanul Joseph Volmer, inginer si pasionat automobilist.

Cu toate acestea germanii au avut cateva proiecte inainte de izbucnirea WW I, ce din pacate n-au interesat conducerea militara. Acest lucru s-a schimbat dupa ce trupele germane au intalnit primele automitraliere si vehicule blindate usoare franceze in anul 1914, ulterior si a tancurilor britanice Mark I pe frontul de pe Somme in anul 1916. Mentionez insa faptul ca armata germana a folosit totusi automitraliere si vehicule blindate, dar acestea proveneau din capturi –pana la sfarsitul razboiului au avut in dotare: Renault FT-17, Saint-Chamond, Schneider CA-1 si tancuri Mark I/IV (aproximativ 50 de unitati se pare ca au fost capturate, fiind numite “Beutepanzer”).

Primul model de serie al A7V a aparut in luna octombrie 1917, destul de tarziu pentru a mai reprezenta ceva pe front, el fiind construit in numar mic (cel mai probabil au fost 21 de unitati, desi se comandasera cel putin 100 de bucati).

Acest prim vehicul blindat german (tanc) era de fapt o cutie blindata montata pe un sasiu senilat de tractor HOLT cu arcuri elicoidale, dar modificat substantial. Acest tractor de fabricatie americana cu motor pe benzina era destinat  tractarii pieselor grele de artilerie, aparand pentru prima data in Europa in anul 1912. El era slab calitativ si cu performante reduse avand 15 tone greutate, motor de 75 CP, viteza maxima pe sosea de 8 km/ora -3 km/h in cazul in care tracta piese de artilerie grea. Cu toate acestea, HOLT a fost utilizat pe scara larga de catre armata britanica timp de peste 20 de ani, francezii au realizat copii dupa acesta, iar armata austro-ungara l-a construit sub licenta la Budapesta –utilizandu-l in numar mic in WW I.

A7V, avea 18-19 membri in echipaj, comandantul si conductorul stateau impreuna intr-o incinta blindata demontabila de 6 mm grosime (aceasta putea fi data jos pentru a usura transportul), ce se afla la partea superioara a vehiculului. Puterea de 200 CP/6,5 CP pe tona, era asigurata de doua motoare Daimler-Benz cu patru cilindri ce erau amplasate in centrul tancului, transmisia fiind realizata printr-un arbore motor ce ducea la cutia de viteza-diferentiala Adler, si la doua grupe de reductoare situate in spatele vehiculului. Suspensia era formata din 24 de galeti cu arc elicoidal iar blindajul era compus din placi de otel Krupp fixate cu buloane, avand 30 mm grosime in partea frontala si 15-20 mm in partile laterale (primele modele aveau blindajul format din 5 panouri, dar ulterior acestea au fost realizate dintr-o singura bucata, marind protectia si siguranta).

A7V, avea urmatoarele caracteristici: 33 tone greutate; 7,35 m lungime; 3,06 m latime; 3,35 m inaltime; garda la sol de 0,2 m; viteza maxima pe sosea de 12/16 km/ora -16 km/ora in teren; autonomie 35 km in teren si 70 km pe sosea.

Ca armament dispunea de un tun calibrul 57 mm (Maxim-Nordenfeldt L/25,3 calibre, model 1888 cu tragere rapida, ce dispunea de 50 de proiectile explozive, 30 perforante si 20 de mitralii. O mare parte dintre aceste tancuri au dispus de un tun de acelasi calibru, probabil de fabricatie belgiana, de captura, ce tragea cu obuze de 2,7 kg la 700 m distanta, avand viteza initiala a proiectilului de 487 m/s); sase mitraliere Maxim, calibrul 8 mm, montate in partile laterale ale blindatului si in partea din spate a acestuia, fiind deservite de 12 oameni –tragatori si incarcatori. Mitralierele dispuneau de maxim 15000 de cartuse.

Fabricarea tancului se facea la Uzinele Daimler din Berlin Marienfelde, unde avea loc si instruirea echipajelor. Cel putin trei companii au fost instruite aici, dupa unele surse, aflandu-se sub comanda Hauptleuten/Capitan: Greif, Steinhart si Uihlein. Primele doua unitati de tancuri germane A7V au fost infintate probabil, pe data de 1 octombrie 1917, fiecare avand in componenta sa cate 6 ofiteri, 170 de subofiteri si soldati si cel putin 5 tancuri –acestea intrand pentru prima data in lupta pe data de 21 martie 1918, la Saint-Quentin. In decembrie 1918 a fost infintata cea dea treia unitate de tancuri care impreuna cu primele doua a luptat in batalia de la Villers-Bretonneux, unde cel putin un blindat a fost capturat de catre trupele franceze si studiat pentru a i se afla caracteristicile si vulnerabilitatile.

Singura intalnire a acestor tancuri (probabil au fost 11 tancuri A7V) cu omoloagele britanice, Mark V (ce apartineau cel mai probabil batalionului 12 al Armatei Regale), a avut loc in data de 8 octombrie 1918, la Villers-Bretonneux, ocazie cu care s-au utilizat pentru prima data proceduri specifice luptei de blindate (atac pe flancuri, tir din coloana, etc.). Dupa capitulare, tancurile A7V capturate au fost livrate Poloniei care le-a folosit impotriva bolsevicilor in Varsovia.

Aproape de sfarsitul razboiului germanii au realizat un prototip superior al tancului A7V, numit A7VU, copiat dupa tancul britanic Mark IV, ce avea urmatoarele caracteristici: doua tunuri de 57 mm montate in casemate laterale; trei mitraliere Maxim; greutate de 40 tone; blindaj de 45 mm; doua motoare Daimler-Benz, ce dezvoltau 300 CP; suspensie bazata pe cea a tractorului Holt britanic; viteza maxima in teren de 12 km/h; 7 membri in echipaj; putea teoretic sa urce pante de 30º si sa treaca peste transee de 3m latime. Doar un singur exemplar a fost realizat dar daca Germania nu capitula, urmau a fi 20 de unitati –aflate in diferite stadii de constructie, capturate si ulterior distruse, de catre Aliati.

Cei mai avansati in realizarea de vehicule blindate erau insa francezii, ce-au avut realizari remarcabile, culminand cu extraordinarul RENAULT FT-17. Iata cateva dintre acestea:

-vehiculul blindat Frot-Tourmel-Laffly (dupa numele creatorilor sai) a aparut in anul 1915, avand la baza un sasiu de tractor. Avea blindaj de 7 mm, fiind propulsat de un motor pe benzina de 20 CP cu ardere interna, rezervor de 30 litri, doua roti directoare ce permitea deplasarea in directie. Vehiculul avea urmatoarele caracteristici: lungime 7 m; latime 2 m; greutate probabila de 10 tone; echipaj 9 militari; viteza maxima cuprinsa intre 3-5 km/h; 4 mitraliere –una in fata si trei in spatele vehiculului, dar avea foarte probabil si un tun; mecanicul-conductor dispunea de doua posturi de conducere a blindatului, una in fata si alta in spatele vehiculului. Vehiculul era greoi si ineficient, incapabil de a evolua in teren neamenajat, fiind intr-un final respins de catre comisia de evaluare. Cu toate acestea, el a reprezentat un inceput, remarcabil fiind faptul ca a aparut cu noua luni inaintea primului tanc britanic, numit Little Willie (Micul Willie).

Specialistii militari francezi au inteles insa un lucru, era nevoie de motoare puternice, capabile sa urneasca vehiculele in teren; blindaj mai gros, ceea ce insemna protectie marita pentru echipaj; armament de calibru mare capabil sa distruga transeele, sarma ghimpata si fortificatiile inamice. Se pare ca proiectul acestui tanc a fost totusi vandut in Marea Britanie, ducand foarte probabil la „Micul Willie”. Iata ce spunea in acest sens, colonelul Jean Baptiste –Estienne, din Armata Franceza: „Victoria in acest razboi va apartine beligerantului care pune primul un tun pe un vehicul capabil sa mearga pe toate tipurile de teren”. El considera ca un asemenea vehicul ar putea fi oprit de catre inamic doar cu tunul –ceea ce era de fapt, un adevar…

Primul tanc francez a fost Schneider CA 1, ce a aparut pe front la data de 25 februarie 1916.    SCHNEIDER CA-1, a fost dezvoltat de catre firma cu acelasi nume, incepand cu anul 1915. La inceputul lui ianuarie 1916 armata franceza a lansat o comanda de 400 de tancuri, numite initial „vehicule pentru lupta in teren” (dupa unele surse), ce erau inarmate cu un tun de calibrul 75 mm.  Tancul avea motorul montat in fata si transmisia in spate; motor cu patru cilindrii –construit special de catre firma Schneider, ce genera 60 CP la 1200 rotatii/minut; transmisie cu trei viteze si ambreiaj cu doua rapoarte. Blindajul era format din otel calit, ce rezista unui glont tras de pusca germana Mauser, de la o distanta de 150 m. Tanchistii dispuneau de fante ce le permitea urmarirea terenului, putand totodata sa traga cu armamentul usor de infanterie din dotare; fantele aveau si rol de aerisire a habitaclului. Ca armament dispunea de un tun calibrul 75 mm, Schneider BS (Blockhaus Schneider –avand distanta maxima de tragere cuprinsa intre 200-600 m, iar viteza initiala a proiectilului era de 200 m/s, camp de tragere orizontal cuprins intre -10º/+30º. Tunul dispunea de 106 lovituri), doua/patru mitraliere plasate pe fiecare parte a vehiculului (Hotchkiss, calibrul 8 mm, model 1914, dispunand de 7488 cartuse), montate in cupole, ce se puteau roti la un unghi maxim de 53º, avand camp de tragere orizontal, cuprins intre -45º/+20º. Constatandu-se ca tancul era totusi vulnerabil la gloantele germane de tip K (8×57 mm, cu miez de otel putand perfora blindaje de 12-13 mm de la 100 m distanta. S-a aflat in dotarea infanteriei germane in WW I, putand fi tras cu o pusca Mauser standard), i-au fost adaugate placi de blindaj –in principal la partile mai expuse tirului inamic- de 5,5 mm grosime, acest lucru crescand greutatea vehiculului cu aproximativ o tona. Acest prim tanc francez, avea deficiente, in speta ventilatie slaba a habitaclului (fantele erau putine) si rezervoare de combustibil montate intern in interiorul cabinei –riscul de izbucnire a unui incendiu era foarte mare, iar mirosul de combustibil provoca mari probleme echipajului. Ulterior, in vara anului 1917, s-a incercat remedierea acestor deficiente, marindu-se numarul de fante de aerisire, iar rezervoarele au fost mutate in exteriorul vehiculului (doua rezervoare a cate 100 de litri fiecare). Acest tanc a avut si doua variante, precum CA-2 –cu un tun de 47 mm montat in turela rotativa in partea din fata a caroseriei blindate; CA-3 –cu turela dubla, marita; ambele variante n-au avut succesul scontat, iar firma Schneider nu avea capacitati de productie adecvate montarii de tancuri. Cele doua tancuri CA-2/3, au fost transformate in final in vehicule radio si transportoare de trupe, dispunand de usi mai mari. Tancul CA-1 (16 unitati, patru baterii a cate patru tancuri) a fost folosit pentru prima data in lupta pe data de 16 aprilie 1917, la Berry-au-Bac (Chemin des Dames), intr-un atac de artilerie destinat sustinerii infanteriei. SAINT-CHAMOND, a aparut in anul 1916, fiind superior tancului CA-1, fiind dezvoltat pe un sasiu de tractor Holt. Acest blindat pe senile avea greutatea doar cu o treime mai mare decat cea a CA-1, protectie superioara, armament superior –dispunea de un tun de calibrul 75 mm montat in fata vehiculului, vizibilitate marita pentru echipaj –avea numeroase fante, spatiu marit la interior, acoperis plat pe care erau dispuse turele destinate observarii campului de lupta (la varianta nr.2, s-a aplicat acoperis inclinat, pentru o rezistenta marita la atacul cu grenade, dispunand de o turela destinata conductorului). Avea insa si numeroase deficiente, precum: mobilitate scazuta, motor cu o fiabilitate scazuta ce se defecta des, fiind greu de intretinut (de multe ori se practica metoda canibalizarii pentru procurarea de piese de schimb). Cu toate acestea au fost comandate 400 de exemplare. Motorul era de tip Panhard cu patru cilindrii, dispunand de un dinam ce furniza energia electrica necesara celor doua motoare electrice. Ulterior, in anul 1917, senilele au fost schimbate cu unele de 500 mm latime, imbunatatind mobilitatea in teren accidentat, fiind dotate cu un tun de 75 mm mai bun. Cateva asemenea tancuri au fost transformate in vehicule de deservire, rezervoare de combustibil –cisterne. Pana in anul 1918, au fost create 12 unitati dotate cu tancuri Saint-Chamond, fiecare avand in componenta sa cate trei baterii a patru vehicule. Aceste tancuri au fost rapid surclasate de catre Renault FT-17, odata cu aparitia acestuia pe front. Saint-Chamond, a intrat in lupta pentru prima data in data de 17 octombrie 1917, in cadrul luptelor desfasurate la Laffaux si Malmaison –in rol de sprijin de artilerie.    Un proiect abandonat, in final, a fost cel al blindatului, AUBRIOT-GABET. Acest tanc se baza pe un sasiu de tractor Filtz, avand motor alimentat cu petrol dar si unul electric –destinat manevrarii turelei. Dispunea de un tun de calibrul 37 mm in turela montata la partea superioara a vehiculului, fiind deservit de doi oameni. Avea urmatoarele caracteristici: lungime 6 m; latime 2,50 m; inaltime 2 m; greutate cuprinsa intre 8-10 tone; viteza maxima pe sosea cuprinsa intre 8-10 km/h. Acest proiect a fost rapid abandonat datorita slabelor sale performante.

Tancul greu, FCM -1A LOURD, a fost comandat pe data de 20 octombrie 1916, iar primele teste ale variantei 1A au avut loc pe 10 decembrie 1917, in Seyne. Acest blindat avea performante relativ bune, in timpul testelor reusind sa depaseasca obstacolele din teren (trecea peste transee de 2 m latime, urca pante usoare). Tancul avea urmatoarele caracteristici: greutate 41 tone; lungime 8,30 m; latime 2,84 m; inaltime 1,98 m; motor Renault de 200 CP; blindaj: in partea din fata -35 mm, lateral -20 mm, partea superioara si podeaua -15 mm, turela -35 mm; viteza maxima obtinuta in teren accidentat a fost de 6 km/h. Era inarmat cu un tun de calibrul 75/105 mm –acestea aveau o rezerva probabila de 75-100 de proiectile, o mitraliera coaxiala cu tunul si inca una montata in partea din fata a blindatului –dispunand de 2500-3000 de proiectile; echipaj 7 oameni. Mai dispunea de doua fante dispuse in spatele vehiculului, pe unde echipajul putea trage cu armamentul individual din dotare, sau putea observa campul de lupta. Avea si deficiente, in speta dificultatea de a se roti datorata sistemului de rulare si a profilului patinelor senilei, dar si un cost de productie mare, ce se ridica la suma deloc mica pe atunci -600000 de franci. Cu toate acestea, el a fost in acea perioada, cel mai puternic tanc realizat de catre francezi, cel mai bine echipat si inarmat, ce din pacate, nu a intrat in productia de serie.

Tancul SAINT-CHAMOND, de 25 tone, model 1917, a fost inca din proiectare un esec, datorat in mare parte si incapacitatii firmei de a asigura productia de serie. Acest tanc, putea ajunge la greutatea de 36 de tone cu incarcatura maxima, semanand foarte mult cu tancurile britanice, dar avea blindaj mai bun si armament superior. Blindatul dispunea de un motor de 120 CP; transmisie mecanica; doua motoare electrice; blindaj de 16 mm; doua rezervoare de carburant montate in partea din spate a vehiculului, izolate de compartimentul de lupta (o solutie ingenioasa si inedita pe atunci); mecanicul-conductor statea intr-un compartiment special, montat la partea superioara a vehiculului, avand vedere panoramica. Armamentul era compus dintr-un tun scurt de calibrul 75 mm montat in partea din fata a vehiculului (camp de tragere vertical cuprins intre -20º/+20º; camp de tragere orizontal de 46º; rezerva de munitie-100 proiectile); doua mitraliere calibrul 8 mm, montate  lateral (camp de tragere orizontal de 90), si una in spatele vehiculului (camp de tragere orizontal de 180º), avand o rezerva de 16000 de cartuse. Viteza maxima era preconizata la 4,5 km/h in teren plat (0,5 km/h, daca urca o panta de 30º).

De departe, cel mai bun tanc al razboiului a fost fara doar si poate, RENAULT FT-17 (FT-tonaj redus). Acest tanc de fabricatie franceza, a aparut ca proiect in luna octombrie 1916, fiind ideea colonelului Estienne; idee ce initial nu s-a bucurat de sustinerea forurilor conducatoare ale armatei franceze, acest blindat revolutionar gasindu-si deja locul in Enciclopedia Armelor.

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

tanks-encyclopedia.com/…/tank_MkI.php‎

www.1914-1918.net/tanks.htm‎

someinterestingfacts.net

mailer.fsu.edu

arcaneafvs.com

www.wio.ru

world.guns.ru

pro-tank.ru

armoredgun.org

www.thefewgoodmen.com

tanks.net/…tanks/mark–ii-and-mark–iii-he…‎

‎www.hemmings.com

www.tankzone.co.uk

www.unmuseum.org

tanks.net/tank…/landship-committee.html‎

www.aviarmor.net

forum.casebook.org

forum.worldoftanks.com

world.guns.ru/…/fr/hotchkiss-portative-e.html‎

www.landships.info/landships/whats_new.html‎

afvdb.50megs.com/usa

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: Portavionul ZburatorEnciclopedia Armelor: “Baieti” si “Fete” >>