Enciclopedia Armelor: “Baieti” si “Fete”

This entry is part 69 of 110 in the series Enciclopedia Armelor

Episodul LXVIII: Tancurile Primului Razboi Mondial, Partea a II-a

 WAR HORSE

War Horse vs. Iron Horse, in transpunerea lui Steven Spielberg

Nu mult dupa aparitia tancului Mark I pe front si dupa invatamintele trase in batalia de pe Somme (au fost facute rapid informari catre factorii decizionali militari, in care echipajele s-au plans de zgomot, miros si temperatura care putea ajunge si la 50◦ in interiorul tancului), au aparut variante imbunatatite a acestuia, numite Mark II (50 de exemplare construite din ianuarie 1917) si Mark III (50 de exemplare construite). In speta acestea semanau cu Mark I, insa o parte dintre ele au fost dotate cu deflectoare destinate ventilatiei naturale, fiind dispuse sub orificiile tevilor de esapament –aceste deflectoare dispersau fumul si scanteile scazand riscul izbucnirii unor incendii si patrunderea noxelor in habitaclu. Mai mult decat atat, tancurile au fost echipate cu tevi de esapament mai silentioase, acestea fiind fabricate in Franta , la Erin (la nord de Pas-de-Calais), dar nu se stie cu certitudine cate astfel de tancuri au fost produse, si mai ales nu este cert daca si Mark I a dispus de aceste modernizari. Unele surse sustin ca cel putin cateva exemplare de Mark I din ultimele loturi fabricate, ar fi dispus de acestea. Caracteristicile tehnice ale Mark II/III sunt asemanatoare cu cele ale Mark I, si acestea impartindu-se in „Male” si „Female”. Mark II au fost 25 de „baieti” si 25 de „fetite”, dintre acestea 20 de exemplare au ajuns in Franta, fiind destinate scolarizarii echipajelor, restul ramanand in Anglia la Scoala de Formare din Dorset. Cele ajunse in Franta au participat la Batalia de la Arras (9 aprilie 1917-16 mai 1917), mai bine spus in atacul de la Bullecourt (10-11 aprilie 1917), un esec total, germanii reusind sa captureze doua tancuri britanice pe care, bineinteles, le-au si studiat, gasindu-le punctele nevralgice (germanii incepusera sa foloseasca un nou glont, capabil sa strapunga blindajul, astfel ca la Arras multe blindate au fost scoase din lupta astfel).

1 British_Mark_I_male_tank_Somme_25_September_1916

Mark I la Somme

Mark III era aproape identic cu Mark II, si acesta construit in 50 de exemplare (25 „Male” si 25 „Female”), in marea lor majoritate fiind dotate cu mitraliere Lewis, iar exemplare din ultimele loturi de fabricatie au fost dotate si cu proiectile anti-blindaj. Fata de modelele anterioare, tancurile Mark III aveau sponsoane mai mici si mai usoare.

Oricum, productia britanica de blindate a crescut pe toata perioada razboiului, si este interesant sa vedem cum stateau insularii fata de germani, italieni si americani. Marea Britanie: 1916 -150 de unitati; 1917 -1277 de unitati; 1918 -1391 de unitati. Franta: 1917 -800 de unitati (Schneider CA-1, Saint-Chamond, FCM 1A-Lourd, Renault FT-17); 1918 -4000 de unitati. Germania -1918, 20 de unitati (A7V). Italia -1918, 2 unitati (Fiat 2000). SUA -1918, 84 de unitati (15 exemplare Ford Model 1918-3 tone/un exemplar Holt Gas-Electric/68 de exemplare de M1917-6 tone, ce era de fapt Renault FT-17 produs sub licenta. Productia avea s-ajunga la 950 de exemplare pana pe la inceputul anilor *30, insa canadienii le foloseau inca in 1940.

2 4Pq0ZLg

Linia de productie Mark IV, Oldbury Carriage Works, 1918

Din anul 1917 a intrat in uz o varianta imbunatatita a blindatului, in urma comenzii de 1000 de unitati din august, data de catre War Office, si anume Mark IV. Acest model este cel mai cunoscut in WW I si a avut aceeasi forma romboidala ca si inaintasii sai insa, datorita imbunatatirilor avute, a fost considerat cel mai eficient vehicul de lupta existent la acea vreme, cu mult peste predecesorii sai. Fata de acestia, Mark IV avea ventilatia imbunatatita, trape suplimentare de evacuare in caz de urgenta dispuse pe plafonul tancului si in partile laterale ale acestuia. Pe langa toate acestea, sistemul de evacuare al gazelor arse, esapamentul, dispunea de un atenuator de zgomot ceea ce a redus substantial nivelul poluarii fonice in interiorul blindatului si, mai mult decat atat, sistemul de evacuare era dispus deasupra plafonului. Mark IV avea urmatoarele caracteristici: lungime 8,05 m; latime 4,12 m la „Male”/3,80-3,91 m la „Female”; inaltime, 2,70 m; greutate: 29 tone „Male”/27 de tone „Female”; echipaj 8 oameni; motor Daimler-Foster, 6 cilindri, benzina, 105 CP/78 kW, racit cu apa/un Daimler cu putere marita la 125 CP, pe benzina (acesta va avea 150 CP la Mark V); putea urca obstacole verticale de 1m35 m si rampe cu inclinatia de 24◦; viteza maxima 6-6,5 km/h, pe sosea; autonomie 56 km; consum de combustibil 800 litri la 30 km; blindaj: frontal 14 mm/lateral 12 mm/plafon si podea 8 mm; armament: „Male” -2 tunuri calibrul 57 mm in sponsoane (QF 6-pounder 6 cwt, rezerva interna 180-184 proiectile) si 6 mitraliere Lewis calibrul 7,70 mm (0,303)/”Female” -4/5 mitraliere Lewis, calibrul 7,70 mm (0,303. Vezi anexa 2); blindaj: plafon si podea 6 mm/frontal 12 mm; 1220 de exemplare construite incepand cu luna mai 1917 si pana la sfarsitul lui 1918 ( 420 de „Male”, 595 de „Female” si 205 vehicule de suport) de catre Metropolitan, Fosters&Lincoln, Armstrong-Whitworth, Coventry Ordnance Works, William Beardmore&Co and Mirrlees si Watson&Co.

2 MarkIVTankWithUnditchingBeam1917

Mark IV cu nelipsita „barna”, iata cum sare un elefant coarda in namol:

Pentru accelerarea productiei si reducerea costurilor, Mark IV a avut multe piese si componente identice cu cele de pe Mark I, insa avea transmisie imbunatatita. Ca sistem de arme, tunurile de calibrul 57 mm aveau, cel putin la variantele tarzii, teava mai scurta (avea 23 de calibre, fata de 40 calibre anterior), insa primele exemplare au dispus si de mitraliere Hotchkiss (ulterior au fost total inlocuite cu Lewis). Mark IV putea transporta la partea frontala, pe plafon, fascine (un manunchi/balot de ramuri sau nuiele asezate stratificat si legate strans intre ele), acestea fiind aruncate in santuri si transee, usurand trecerea blindatelor si a infanteriei. Majoritatea tancurilor Mark IV au dispus deasupra plafonului de cate doua sine paralele din otel pe care puteau fi legate mai multe baloturi de fascine. Aceasta capabilitate a devenit standard la modelul Mark V. Fata de modelele anterioare, Mark IV a avut rezervorul de combustibil relocat si cu capacitate marita la 265 litri, precum si cutie de viteze imbunatatita, cu doua trepte de mers inainte si una de mers inapoi. Si cutiile de viteze secundare au fost revizuite si imbunatatite. Un astfel de tanc costa aproximativ 5000 de lire sterline, si a avut doua variante: un prototip a fost modificat la partea spate cu asa-zisa „coada de mormoloc”, si vom vedea imediat in ce consta aceasta; alta varianta era un tanc neinarmat, de regula un „Female” transformat, numit si „tanc de sprijin/suport”, mai bine spus un tanc de aprovizionare ce era capabil sa transporte munitie si carburant necesare vehiculelor combatante. Tancurile de suport puteau acrosa la partea spate si o remorca tip sanie (cu patine nu cu roti) in care se transporta provizii si ratii de hrana –nu era prea des folosita. Nu este o certitudine, dar se pare ca si tancuri Mark I considerate invechite, ar fi fost transformate in tancuri de sprijin.

3 British_Mark_IV_Tadpole_tank

Mark IV – „coada de mormoloc”, alungirea dovedindu-se nerentabila pana la aparitia Mark V

Germanii au capturat in timpul ofensivei de la Cambrai, 50 de tancuri Mark IV, unele dintre acestea defecte, dar si blindate abandonate de catre echipajele britanice, tancuri pe care le-au reparat, modificat, revopsit si care, cu un echipaj de 12 oameni, au fost introduse in dotare proprie sub numele de „Beutepanzer Wagen IV (b)”, 30-40 de exemplare, in cadrul Deutsche Panzerschwadron/Panzerschwadronen.Desi unele blindate au fost rearmate cu mitraliere si tunuri similare celor britanice, dar de fabricatie germana, multe au fost canibalizate pentru piese de schimb, lipsa acestora si lipsa munitiei de sorginte britanica pentru armamentul de la bord, au reprezentat o mare problema pentru germani. Un astfel de tanc a fost dus la Berlin si prezentat Kaiser-ului Wilhelm al II-lea, ultimul imparat german si, foarte probabil, in realitate si-n urma canibalizarii, doar 30 de exemplare au devenit cu-adevarat operationale in armata germana, alaturi de Renault FT-17, Saint-Chamond si Schneider CA-1, si acestea de captura.

3.2 Mark_IV_supply_tank_AWM_C04889

Mark IV – SUPPLY – tanc de sprijin/suport, Villers-Bretonneux, 1918

Mark IV a primit „botezul focului” pe 7 iunie 1917 in Batalia de la Messine, in Belgia, preludiul bataliei de la Ypres, insa terenul accidentat plin de cratere, a facut ca cele 60 de tancuri participante la atac sa ramana in urma infanteriei, avand o contributie nesemnificativa, multe fiind distruse de artileria germana, asta daca nu s-au stricat datorita fortarii motoarelor si a supraincalzirii acestora. Pe 31 iulie 1917, tancurile au participat la a treia batalie de la Ypres, insa aici terenul mlastinos a facut ca multe blindate sa se impotmoleasca ori motoarele sa se incinga, defectandu-se. Multe au fost vanate precum ratele de catre artileristii germani, fiind imobile, ba chiar cateva au fost capturate de catre militarii germani. „Cantecul de lebada” a venit in noiembrie 1917, la Cambrai, unde 460 de tancuri Mark IV si-au dovedit valoarea in fata liniilor fortificate germane.

4 mk4fascine

Mark IV cu „fascine”

Rapoartele ofiterilor superiori germani catre Inaltul Comandament sunt sugestive asupra impactului avut de tancurile britanice asupra moralului trupelor aflate sub comanda lor si, bineanteles, asupra mersului razboiului. Iata doar cateva exemple, citez: „Contra-atacurile impotriva infanteriei inamice sustinuta de catre tancuri nu ofera nici o sansa de succes si cere sacrificii inutile, ele trebuie, prin urmare, sa fie lansate numai in cazul in care tancurile au fost scoase din functiune”; „In multe cazuri, nici o aparare nu ar putea anihila tancurile la timp, acestea atacand din toate directiile. Barajul de protectie si contra-atacurile imediate sunt, in general, inutile”; „apararea anti-tanc trebuie sa fie dezvoltata pentru a face fata unor astfel de situatii”; „Pe de alta parte, un atac concentrat de tancuri, asa cum a desfasurat inamicul in luptele recente, necesita masuri mai puternice de aparare cu artileria”; o nota din data de 15 august 1917 a Diviziei 21 Infanterie germana stipula ca „Lupta recenta a aratat ca infanteria noastra nu este capabila sa respinga atacul infanteriei inamice sustinuta de tancuri, soarta atacului nu depinde de barajul artileriei noastre”. Chiar si Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff, unul dintre cei mai capabili ofiteri germani, cel ce sustinea tot timpul ca „armele germane sunt invicibile”, recunostea intr-un raport catre Imparatul Wilhelm al II-lea datat 11 august 1918, dupa Batalia de la Amiens ca, citez: „Ofiteri de stat-major au trimis un raport catre Cartierul General aratand ca motivele infrangerii Armatei a II-a sunt dupa cum urmeaza: trupele au fost surprinse de atacul grupurilor masate de tancuri, pierzandu-si capul atunci cand acestea au aparut brusc in spatele lor sub acoperirea cetii naturale si artificiale…faptul ca artileria, alocata doar pentru rezervele unitatilor de infanterie, a fost cu totul insuficienta pentru o rezistenta eficace impotriva inamicului care a rupt liniile de aparare prin si cu ajutorul tancurilor sale”. Mark V* a avut o contributie decisiva la ofensiva aliata de la Amiens, pe 8 august 1918, germanii numind acea zi foarte sugestiv: „Ziua neagra a armatei germane”. Cuvinte care n-au nevoie de niciun comentariu, tancul dovedindu-se de valoare in tactica si strategia militara. Noi, astazi, parem a fi uitat acest lucru…

4.2 Mark_IV_Berlin

Mark IV capturat, folosit in timpul represiunii „Ligii Spartacus” marxiste, Berlin, 1919

Faptul ca germanii au capturat tancuri Mark IV a determinat War Office sa ordone transformarea unor nou aparute tancuri Mark V in asa-zisii „hermafroditi”, o combinatie „Male” cu „Female”. Modificarea a vizat tancurile „Female” carora li s-au inlocuit unul dintre sponsoane cu modelul tipic pentru „Male”, fiind vorba de sponsonul de pe partea dreapta. Mark V a avut mai multe variante: tanc de aprovizionare, tanc de recuperare blindate avariate, deminare, purtator de fascine, transportor de trupe (introdus in 1918, putea duce 24 de infanteristi). A fost produse 200 de exemplare de „Male”, 200 de exemplare de „Female” si un numar neprecizat de „hermafroditi”, pe langa variantele specializate mentionate anterior.

5 British_Mark_V_(male)_tank

Mark V

Mark V, a pastrat toate caracteristicile externe ale lui Mark IV, designul caroseriei blindate, senilele si sistemul de angrenare al acestora, pentru a nu se produce blocaje in procesul de productie si in vederea accelerarii acesteia. Cu toate acestea la inceputul anului 1917, un nou tren de rulare si o noua transmisie (cutia de viteze avea 4 trepte de mers inainte si una de mers inapoi) au inceput sa fie testate impreuna cu o pompa de benzina actionata electric, un nou sistem hidraulic, un ambreiaj multiplu, sub directa indrumare si la ordinul lui Sir Albert Gerald Stern (fost bancher, a devenit secretar al Landships Committee. Relatiile sale cu mediul financiar a ajutat enorm „Comitetul”, insa ulterior a cazut in dizgratie datorita faptului ca a incercat sa se bage prea mult in afacerile interne ale War Office) si, mai mult decat atat, un nou motor, mai puternic, proiectat de catre Sir Harry Ricardo.

5.2 ricardo4

Harry Ricardo, al treilea din stanga, observati turela experimentala

  Harry Ricardo a fost un inginer stralucit, ce la varsta de 17 ani si-a infiintat o mica companie destinata productiei de motoare termice, numita „The Two-Stroke Engine Company”. A produs un motor foarte popular in randul utilizatorilor de barci din zona Shoreham, pe coasta de sud a Angliei, la vest de Brighton, numit „Dolphin” (Delfinul). A inceput sa lucreze pentru RNAS/Royal Naval Air Service la realizarea unor motoare pentru nave, mijloace auto si aeronave, printre care si la adaptarea/realizarea motoarelor pentru tancurile Mark. Acestuia i s-a cerut de catre Stern sa studieze problema reducerii emisiei de noxe la motoarele tancurilor Mark (motorul Daimler scotea o gramada de fum), insa acesta a ajuns la concluzia ca este mai bine sa realizeze un nou motor. Existau companii care puteau realiza noi motoare, fara insa a fi capabile sa le si proiecteze, astfel ca importanta muncii lui Ricardo este cu atat mai notabila in dezvoltarea tancurilor britanice. Noul motor, numit „Ricardo” avea 150 CP/110 kW, ulterior au aparut si variante de 225 CP/168 kW si 260 CP/190 kW). Motorul avea 6 cilindri, 19 litri, raport putere-greutate de 5,2 CP/tona, asigurand autonomie de 70 km la viteza de 45 km/h, rezerva interna de combustibil a tancului fiind de 450 litri (suficient pentru a evolua timp de 10 ore pe teren accidentat) si, din aprilie 1917, o suta de motoare erau produse pe saptamana. Acest motor a fost primul motor de tanc produs pe scara mare, peste 8000 de unitati au fost in serviciu. Cateva sute au fost folosite in Franta (este vorba despre cele de 150 CP/110 kW) drept generatoare de curent pentru atelierele de depanare tancuri si tehnica, pentru spitalele de campanie, pentru taberele militare, etc. Mai mult decat atat, Ricardo a descoperit procesul de fabricatie al benzinelor cu cifra octanica ridicata.

 5.3 FS-R15

Motoare de tanc 225 B.H.P. Ricardo in constructie la Messrs. Gardner’s Works, Manchester

    Productia tancurilor Mark V a debutat la „Metropolitan Transport and Wagon”, la sfarsitul lui 1917, primele exemplare ajungand in Franta in luna mai 1918. Asa cum mentionam anterior, unele au fost transformate in hermafroditi, blindate cunoscute si sub numele de „Mark V Composite”. Avea sa capete botezul focului in batalia de la Hamel, pe 4 iulie 1918, cand 60 de tancuri au insotit cu succes infanteristii canadieni in atacul liniilor germane. Aceste tancuri apartineau Canadian Tank Corps care, alaturi de confratii americani din 301 Heavy Tank Battalion se instruisera pe Mark V in Anglia, la inceputul lui 1918. 70 de Mark V alaturi de tancuri medii, Mark A Whippet, au ajuns la Armata Alba in Rusia, condusa de catre Vranghel, multe fiind capturate de catre Armata Rosie. Primele Mark V (Male, Female si Composit) au aparut pe frontul razboiului civil din Rusia pe data de 13 aprilie 1919, cand la Batumi (astazi capitala asa-zisei Republici Autonome Adjaria, in coasta Georgiei) a ajuns un detasament din Royal Tank Corps format din 65 de militari, impreuna cu 6 tancuri Mark V si 6 tancuri Mark A Whippet. La sfarsitul lui aprilie 1919, brigada de tancuri ruso-britanica a infiintat la Ekaterinodar, „Scoala de Tancuri Britanica”, unde in perioada iunie-decembrie 1919 s-au scolarizat aproximativ 200 de ofiteri si soldati, acestia putand fi considerati primii tanchisti rusi.

5.3.1 British_Mark_V_Tanks_With_Crib_Fascines_1918

Mark V cu „cribs” in loc de „fascine” pentru trecerea Liniei Hindenburg, batalia de la St. Quentin Canal, 1918

Mark V (Male) avea urmatoarele caracteristici: greutate 29 tone; echipaj 8; lungime 8,03 m; latime 2,49 m; inaltime 3,91 m; blindaj maxim 12 mm; armament: doua tunuri calibrul 57 mm/4 mitraliere Hotchkiss, calibrul 7,70 mm; motor Ricardo, benzina, 6 cilindri, 150 CP; viteza maxima 7,4 km/h; autonomie 72,40 km. Blindatul a avut patru variante construite, marele sau avantaj fiind faptul ca putea fi condus doar de catre un singur om, printre care: varianta „Composite” (Compozit), ale carui particularitati au fost deja descrise; Mark V* (cunoscut si ca Mark V Star), o versiune proiectata de catre Tritton in toamna lui 1917, acest blindat fiind dotat cu un motor Ricardo de 150 CP/1250 rpm/6 cilindri (acest motoer incepuse sa fie fabricat de catre mai multe companii, toate fiind situate in jurul orasului Manchester din Marea Britanie). Rolul sau era acela de a trece peste transeele germane ce incepusera sa devina mai late ca masura de aparare a germanilor impotriva tancurilor britanice (sa nu uitam ca germanii incepusera sa dezvolte metode eficiente de combatere a tancurilor, basca ca incepusera sa le si foloseasca, din capturi, cunoscandu-le foarte bine limitarile si vulnerabilitatile). Desi dotasera tancurile Mark IV si Mark V cu fascine (un astfel de balot masura, de regula, cam 3 m lungime si avea diametrul de 1,5 m) destinate umplerii transeelor, aceasta operatiune era anevoioasa si, foarte important, nu putea fi aplicata decat o singura data, incarcatura de fascine fiind limitata. Ca raspuns la noua strategie germana, britanicii au creat ceea ce se numea „Tadpoil Tail” („Coada de mormoloc”, amintita deja anterior), dotand cu aceasta tancuri Mark IV si Mark V. Solutia anterioara cu „coada” nu s-a dovedit de succes (aceasta „coada” flexa prea mult, astfel ca blindatul risca sa ramana suspendat in transee), astfel ca s-au gandit sa mareasca lungimea blindatelor pentru a usura astfel capacitatea de trecere peste transeele germane, devenite intre timp mai late. Ca urmare, in februarie 1918, la Atelierele Centrale ale Tank Corps din Franta (acesta se afla in localitatea Erin din nordul Frantei, aici fiind create si variantele specializate. Au fabricat si o multime de kituri de conversie „Tadpoil Tail”) un tanc Mark IV a fost taiat in doua imediat in spatele sponsoanelor, fiind introduse panouri suplimentare de blindaj odata cu prelungirea transmisiei si a senilelor, acest blindat ajungand la aproximativ 6 m lungime si 33 de tone greutate (Male). Desi era lung, el nu intampina dificultati la traversarea noilor transee germane (era capabil sa treaca transee cu latimea mai mare de 4 m. Mai mult decat atat, in interiorul „cozii” putea duce un mortier de mare calibru), fiind totodata sursa de inspiratie pentru Mark V* (Mark V Star), ce a intrat in productie la Metropolitan Carriage&Wagon din Birmingham (632 de exemplare construite, 579 dintre acestea fiind gata pana la Armistitiu, ultimul fiind livrat in martie 1919. Comanda era pentru 500 de „Male” si 200 de „Female”).

5.4 British_Mark_V-star_Tank

Mark V*

Mark V* putea duce in interiorul sau o grupa de infanterie (de regula formata dintr-un ofiter si 14 soldati. Acesti militari, de obicei mitraliori, erau debarcati in liniile inamice dupa strapungerea acestora, pentru a curata infanteria inamica, aceasta strategie fiind aplicata masiv in Batalia de la Amiens –cel mai probabil pentru prima data in istoria militara), putand fi considerat ca fiind primul transportor blindat operational din istorie. De asemenea, datorita spatiului interior marit, tancul mai putea duce doua tunuri si munitie de rezerva, sau trei mitraliere Lewis si munitie pentru acestea. Blindatul, impartit in trei variante, „Male/Female/Composit” era cu 4 tone mai greu decat Mark IV, avea coca prelungita cu 9,88 m, blindaj cuprins intre 6-12 mm, putand trece santuri cu latimea maxima de 4,26 m (Mark V putea trece santuri de maxim 3,04 m latime), avand senile mai late, de 67 cm (Mark V folosea senile cu latimea de 52 cm). Insa, desi aducea o gramada de inovatii, Mark V* dispunea de acelasi motor, ceea ce avea sa-i afecteze manevrabilitatea si viteza, multe echipaje considerandu-l „foarte lent”. Ca o caracteristica aparte a acestor blindate sunt panourile laterale ale sponsoanelor, ce aveau montate deasupra usilor cate o mitraliera Hotchkiss mobila, inca una fiind dispusa in cabina comandantului (acesta statea alaturi de conductor) ce avea blindaj inclinat fiind suprainaltata deasupra plafonului pentru a usura tragerea asupra infanteristilor inamici si a reduce unghiul mort. Ca armament, Mark V* dispunea de: „Male” – 2 tunuri calibrul 57 mm (184 de proiectile ca rezerva), 4 mitraliere Hotchkiss (5640 de proiectile ca rezerva/”Female” -5 mitraliere Hotchkiss (12972 de proiectile ca rezerva. Una dintre mitraliere era dispusa la partea frontala, restul in sponsoane)/”Composite” –un tun calibrul 57 mm si mitraliere Hotchkiss. Ca si predecesoarele sale, Mark V* nu dispunea de ventilatie corespunzatoare, cel mai mult de suferit militarii ambarcati fiindca echipajele deja erau obisnuite cu acest neajuns. Un neajuns major al acestor tancuri era faptul ca la urcarea pantelor, daca terenul era moale, aveau tendinta de a aluneca inapoi, basca ca nu se puteau intoarce rapid (datorita lungimii sale si a greutatii, blindatul mergea bine in linie dreapta, in rest vai de capul lui. Si ca „imaginea” sa fie completa, nu existau vagoane de cale ferata capabile sa-l transporte, era deci, cu alte cuvinte, chiar „mormoloc”).

5.3.2 GB-MarkVstarstar-BridgeLayer-IonFonosch

5.3.2.2 GB-MarkVStarStar-MineRoller

Mark V, versiuni pod mobil si deminor

Armata franceza a avut si ea in dotare tancuri Mark V*, incepand cu sfarsitul lui 1918, cel putin 100 de exemplare. Cu toate acestea, aceste tancuri n-au apucat sa intre in lupta datorita Armistitiului, echipajele franceze nefiind pe deplin instruite. Interesant este faptul ca francezii le-au folosit pana in anul 1931, drept tancuri-scoala, bineanteles, exemplarele care mai erau in stare de functionare, din ce in ce mai putine de la an la an. Si americanii au avut astfel de tancuri, fiind vorba de Batalionul 301 Tancuri, 46 de exemplare de Mark V si Mark V*, insa acestea n-aveau insemne americane ci britanice. Au participat la atacul Liniei Hindenburg (26 septembrie 1918. Germanii creasera santuri antitanc cu latimea de 3,5 m).

5.5 British_Mark_V-star-star_Tank

Mark V**

Curand avea sa apara o varianta numita Mark V** (Mark V Double Star), mai mare decat Mark V*, la care turela comandantului era dispusa in spatele celei a conductorului, fiind echipata cu o mitraliera Hotchkiss, construita de catre Foster Establishment, pe baza propunerilor maiorului H.G. Wilson, ce dorea remedierea problemelor cu care se confruntau tancurile Mark V/V*. Au fost comandate 700 de exemplare (150 de „Female” si 550 de „Male”), insa doar 25 de exemplare au fost gata pana la Armistitiu. Acest blindat a avut o forma revizuita, lungime egala cu modelul Mark V* (9,88 m), motor Ricardo de 225 CP (6 cilindri, viteza maxima 8,4 km/h) plasat mai in spate decat la modelul Star, transmisie revizuita, sistem de ventilatie ameliorat si echipajul dispus in mare majoritate la partea frontala a vehiculului. Ca si Mark V*, si Double Star putea lua la bord infanteristi, insa n-a apucat sa participe la WW I. Diametrul de bracaj era enorm, iar greutatea marita si lungimea blindatului solicitau foarte mult sistemul de directie, acesta defectandu-se des. Au fost comandate 700 de exemplare, insa doar 25 au fost livrate pana in ianuarie 1919. Interesant este ca a mai existat un model revizuit de Mark V, acesta fiind notat Mark V*** (ulterior a fost redenumit, Mark X).

5.6 GB-MarkVStarStarStar-Prototype

Mark V***

Acest blindat, cunoscut mai degraba ca Mark X, a adus multe schimbari, avand sponsoane cu un design nou. Nu se stie cate au fost produse, insa foarte probabil a existat doar in varianta „Male”. Avea sistem mai bun de racire/ventilare a aerului din habitaclu si, foarte important, un sistem de presurizare ce nu permitea gazelor sa patrunda in interiorul tancului.

6 MarkVITankWoodenMockup1917

Mark VI, macheta de lemn

Un alt prototip realizat doar la nivel de macheta din lemn a fost Mark VI. El a fost un proiect de tanc greu si, fata de inaintasii sai, nu mai avea sponsoane. Era mai apropiat ca design de tancurile moderne, avand arma principala (un tun de calibrul 57 mm) dispusa frontal si o turela fixa deasupra plafonului dotata cu mitraliere. Urma a avea motor Ricardo, posibil de 225 CP, insa in data de 13 iulie 1917, Metropolitan si Sir William Tritton erau gata cu macheta din lemn. Mark VI era cu mult mai stilizat decat Mark IV/V, cu forme rotunjite, interior compartimentat (compartimentul motorului era separat) si senile late de 75 cm. Interesati de el au fost americanii care in septembrie 1917 au hotarat sa-si formeze propriile corpuri de tancuri (25 de batalioane), dintre care 5 de tancuri grele. Au avut in vedere cel mai avansat proiect britanic, si anume Mark VI, din care intentionau sa ia 600 de exemplare insa, ulterior, la sfatul lui George Patton si sub influenta lui Albert Gerald Stern (indepartat intre timp din Comisie in urma neintelegerilor cu War Office), devenit coordonatorul proiectului inter-Aliat de realizare si productie de tancuri in Franta (asamblare finala/arme si munitii –Marea Britanie, motoare –Marea Britanie/SUA. Francezii au fost si ei implicati, dar intr-o mica masura), optiunea a fost anulata in favoarea realizarii unui tanc anglo-britanic, numit Mark VIII „The International”. Interesant este faptul ca Metropolitan a mai avut un proiect de blindat numit Mark VII. Acesta avea cutie de viteze hidraulica Williams-Janney, mai multe fante si radiatoare, directie modificata, angrenaj planetar Wilson. Desi se intentiona fabricarea a 75 de exemplare, angrenajele si cutia de viteze erau dificil de realizat, costau enorm, astfel ca doar 3 exemplare au fost produse pana la Armistitiu. Se pare ca si acesta a fost oferit americanilor, insa informatia este incerta.

8 Allied_Mark_VIII_(Liberty)_Tank

Mark VII „Liberty

Mark VIII „The International” era destinat preconizatei ofensive Aliate din anul 1919. Avea urmatoarele caracteristici: greutate 37 tone; lungime 10,41 m; latime 3,12 m; inaltime 3,76 m; blindaj maxim 16 mm; echipaj 8; motor Ricardo V12, benzina, 300 CP/1250 rpm, sau omologul american, Liberty V12 (caz in care este cunoscut sub numele de Liberty), benzina, 300/338 CP; viteza maxima 9,70 km/h; autonomie 88 km; armament: 2 tunuri calibrul 57 mm/7 mitraliere calibrul 7,70 mm.

  Mark VIII nu avea sponsoane, in locul acestora aflandu-se doua usi mari de forma ovala, si trebuia sa fie un joint-venture intre Marea Britanie si SUA, cele doua tari intentionand sa construiasca in comun 4450 de unitati, la care s-ar fi adaugat 2000 de Mark X (niciodata terminat, proiect anulat cel mai probabil in decembrie 1917). Pana la Armistitiu, britanicii au reusit sa produca doar 5 unitati de Mark VIII, dintre acestea doar trei exemplare au fost efectiv in serviciu, insa blindatul a fost cel mai mare si mai puternic realizat de catre britanici in WW I, cantarind 9,144 tone (acest tanc putea duce 30 de infanteristi sau 10 tone de echipamente). Un exemplar a fost trimis in SUA pentru evaluare si, foarte probabil, copiere de catre industria americana, industrie ce a si construit 100 de exemplare dupa razboi, sub numele de Liberty Tank, acestea avand motoare Liberty V12. Interesant este faptul ca Armata SUA a trimis cateva Mark VIII (americanii le-au modernizat inainte de livrare) impreuna cu versiuni locale de Renault FT-17 in Canada, pentru formarea de unitati blindate in aceasta tara. Si-asta in anul 1940…In SUA, tancurile Liberty au fost fabricate la Rock Island Arsenal, multe din kituri importate din Anglia (la un cost de 35000 $ per exemplar/8750 lire sterline. La nivelul anului 2006, suma echivala cu 430000 $/226000 de lire sterline), ramanand in dotare pana in anul 1932 cand au fost stocate, si a avut urmatoarele caracteristici: echipaj 10-11 oameni (varianta britanica avea 12 oameni in echipaj); lungime 10,40 m; latime 3,81 m; inaltime 3,12 m; greutate 39,40 tone, gata de lupta (37,50 tone, varianta britanica); motor Liberty V12, 300/338 CP, 1400 rpm; benzina; rezerva interna de combustibil 908 litri; garda la sol 52,80 cm; presiune exercitata pe sol 1,13 kg/cm patrat; viteza maxima 10 km/h; autonomie 80 km, in realitate insa ajungea undeva la 64 km; armament: doua tunuri calibrul 57 mm, rezerva interna 208 proiectile/5 mitraliere calibrul 7,62 mm Browning, Model 1917, rezerva interna 13848/15100 de proiectile (varianta britanica avea sapte mitraliere Hotchkiss); blindaj format din tole de otel nituite: plafon 1,20 cm/lateral 1,20 cm/spate 1,60 cm/sponsoane 1,20 cm/frontal 0,61 cm/frontal spate 0,99 cm/podea 0,61-0,78 cm/turela realizata din placi de otel laminat, cu blindaj de 1,60 cm; cutie de viteze mecanica cu 2 viteze de mers inainte si doua de mers inapoi; suspensie rigida, fara amortizoare de soc; senila: latime 67,30 cm/contact cu solul pe lungimea de 2,59 m; trecea santuri cu latimea de maxim 4,88 m; urca rampe de maxim 8◦; trecea obstacole verticale de maxim 140 cm; diametrul minim de bracare 12,30 m; trecea vaduri adanci de maxim 86 cm; turele fixa continea trei mitraliere, iar la partea superioara se afla cupola comandantului; sponsoanele erau retractabile fiind montate pe sine speciale, pentru a usura transportul pe mare, pe calea ferata sau evolutia pe strazi inguste sau poduri. Cel putin 40 de tancuri Liberty au fost produse pentru americani de catre Manchester Tank Syndicate, iar pentru britanici 11 exemplare au venit de la Nord Locomotive Co (1450 de tancuri au fost comandate initial. Urmau a se implica in productie si companiile William Beardmore si Metropolitan. Doar compania Nord le-a produs insa, primul fiind testat a doua zi dupa Armistitiu, 11 noiembrie 1918. Dupa razboi, din cele 25 de exemplare construite, 5 au ajuns la Centrul de Formare de la Bovington). Per total, intre anii 1918-1920, in SUA si Marea Britanie s-au construit 125 de exemplare de Mark VIII.

Interesant este faptul ca francezii au sperat sa primeasca gratuit 700 de tancuri Mark VIII, drept recunoastere a efortului lor uman si material in WW I, dar si ca urmare a faptului ca propriul lor blindat, Char 2C (vezi anexa 3), nu putea fi produs in numar suficient datorita lipsei de forta de munca si a materiilor prime. Ei n-au fost capabili sa asigure productia de Mark VIII, astfel ca americanii au decis sa construiasca ei insisi o fabrica noua la Neuvy-Pailloux, la 322 km de Paris, insa aceasta n-a fost gata pana la Armistitiu si, foarte probabil, niciun tanc n-a fost produs acolo.

In SUA, tancurile Liberty au dotat doar o singura unitate, 67th Infantry Regiment din Aberdeen/Maryland.

9 GB-MarkIX-TheDuck

Mark IX, inotatorul

Un alt blindat interesant a fost Mark IX, (poreclit The Pig/Porcul) construit in doar 34 de exemplare+2 vehicule specializate (Ambulance si „The Duck”). Acest blindat a reprezentat primul APC/Armored Personnel Carrier din lume, si avea urmatoarele caracteristici: echipaj 4; putea lua maxim 30 de infanteristi; 34 de exemplare produse de catre Armstrong.Whithworth&Company, Marea Britanie; lungime 9,78 m; latime 4,11 m; inaltime 2,64 m; greutate 26,95 tone; motor Ricardo, 6 cilindri, benzina, 150 CP/112 kW; viteza maxima 12-13,50 km/h (in teren accidentat blindatul atingea 6,50 km/h insa, unele surse, mentioneaza faptul ca abia se tara cu 1,30 km/h); autonomie 32/55 km; latimea senilei 52,10 cm; blindaj maxim 10-12 mm; armament: 1-2 mitraliere Hotchkiss, calibrul 7,70 mm/o Vickers, calibrul 7,69 mm; a avut si doua variante speciale, cate un singur exemplar produs, Mark IX Ambulance si Mark IX Amphibious (The Duck).

9.1 GB-MarkIX-ThePig

Mark IX fara flotoare

Ideea realizarii sale a aparut la sfarsitul lui 1917, cand strategii britanici au considerat ca este oportuna realizarea unui APC (experienta frontului aratase ca este relativ dificil ca blindatele sa tina pasul cu infanteria in cursul unui atac, basca ca infanteristii erau expusi focului inamic, tancurile ramanand sa se descurce singure), asta dupa ce-au constatat ca tancurile Mark V*/V** ce puteau lua la bord infanteristi si-au facut relativ bine treaba. Pentru a simplifica proiectarea si realizarea noului blindat, s-a pornit de la tancul Mark V* si, daca situatia o cerea, a fost prevazut inca de la proiectare sa poata fi echipat rapid cu sponsoane. Primul APC nu le-a apartinut insa britanicilor, ci francezilor, Colonelul Estienne considerand inaintea acestora ca un tanc Schneider CA-1 ar putea duce si infanteristi, insa ideea sa n-a fost pusa in practica deoarece blindatul n-ar fi avut spatiu suficient pentru acestia. Prototipul primului APC din lume, numit „The Pig/Porcul”, a fost fabricat de catre Marshall&Sons Co. din Gainsborough/Lincolnshire (firma ce producea tractoare agricole si de artilerie), intre iunie 1918 si octombrie 1918, fiind considerat ultimul „urmas” al „Mamei” (prototipul „Mother”). Acest blindat avea sponsoanele inlocuite cu 4 usi ovale de mari dimensiuni (cate 2 pe fiecare laterala) si putea lua la bord 30 de infanteristi sau 10 tone de incarcatura (munitii sau combustibil). Interesant este faptul ca cerintele armatei aveau in vedere realizarea unui vehicul capabil sa duca 50 de infanteristi cu armamentul din dotare, acestia urmand a fi imbarcati/debarcati prin usi laterale de mari dimensiuni. Mai mult decat atat, se gandeau sa doteze blindatul cu o suprastructura acoperita blindata dispusa pe plafon, in care s-ar fi putut transporta munitia si echipamentul infanteristilor. Ca armament, „Porcul” dispunea de 2 mitraliere Hotchkiss/Vickers montate cate una pe fiecare laterala dar, dupa toate probabilitatile, nu toate exemplarele au dispus de armament, insa infanteristi dispuneau de orificii in blindaj pe unde puteau trage cu armamentul din dotare, acestea fiind folosite si ca guri de ventilatie. Desi semana in mare parte cu Mark V*, pentru a face loc infanteristilor, motorul a fost dispus la partea frontala a vehiculului, iar cutia de viteze la partea dorsala a acestuia. Compartimentul central destinat transportului infanteristilor sau a incarcaturii, masura 4 m lungime si 2,45 m latime, insa asigura confort pentru 30 de infanteristi complet echipati, nicidecum pentru 50, asa cum dorea conducerea armatei. Spun confort deoarece Mark IX avea montate pe plafon doua ventilatoare de mari dimensiuni destinate evacuarii gazelor arse de la motor.

Doar 3 exemplare de Mark IX au fost gata pana la Armistitiu, insa doar unul a vazut Frontul de Vest, si-acesta ca „Ambulanta” blindata. Cel de-al doilea vehicul specializat poate fi considerat primul transportor amfibiu blindat din lume, cunoscut sub numele „The Duck” (Rata).

9.2 GB-MarkIX-TheDuck-IonFonosch

Mark IX – „Rata” in actiune

„The Duck” este un Mark IX caruia i-au fost montate flotoare pe fiecare laterala, pentru a usura trecerea prin vaduri adanci, acest vehicul unic avand usile si gurile de ventilatie sigilate. Deplasarea in apa se facea cu ajutorul senilelor la care se atasau niste lame speciale (padele sau lambouri), iar deasupra plafonului se afla o suprastructura prin care treceau tevile de esapament. Primele teste au inceput pe data de 11 noiembrie 1918, in  lacul artificial Brent Reservoir (cunoscut si ca Welsh Harp, aici Mechanical Warfare Department din cadrul War Office a desfasurat teste secrete cu „Rata”), acesta fiind situat intre Kingsbury si West Hendon/Londra, testele fiind considerate pozitive cu toate ca blindatul era lent si cu flotabilitate scazuta. Testele au fost finalizate in luna noiembrie 1918, insa programul de dezvoltare a fost anulat datorita sfarsitului razboiului, insa invatamintele trase au dus la realizarea tancurilor amfibii, Vickers A4E11/A4E12 si L1E1/L1E2, de la sfarsitul anilor *20.

10 a4e11_dutch_1

10b a4e12_03

Vickers A4E11 (L1E1)

Desi povestea tancurilor Mark este lunga si, sper eu, interesanta, nu putem incheia fara a vorbi despre primul tun autopropulsat din lume (SPA/Self-Propelled Artillery), numit Gun Carrier Mark I. Acest vehicul doar transporta tunul, acesta tragand independent de vehicul –pe pozitia de tragere tunul era descarcat din vehicul de catre servanti prin intermediul unei platforme mobile aflata la partea frontala a acestuia, si i se monta afetul pe roti (rotile acestuia erau spitate cu patina din cauciuc, pe perioada transportului, prinse pe partile laterale ale vehiculului), dupa care era pregatit pentru tragere ca orice piesa de artilerie tractata.

11 British_Gun_Carrier_Mark_I_-_60_pdr

Obuzierul Mark I  

Gun Carrier Mark I avea urmatoarele caracteristici: dezvoltator Metropolitan Carriage,Wagon and Finance si  producator Kitson&Co (compania fabrica locomotive in Leeds, Hunslet, West Yorkshire), intre iunie-iulie 1917; 48/50 de exemplare realizate (2 au fost transformate in automacarale, acestea neavand cele doua cabine blindate. Au fost destinate recuperarii tancurilor avariate, fiind cunoscute ca „Gun Carrier Crane”); greutate 28,45/30 tone; lungime 10 m; latime 1,55 m; inaltime 2,30/2,41 m; echipaj 4+servantii tunului (de regula erau 6); motor Daimler, benzina, 105 CP; viteza maxima 5,95/6 km/h; autonomie 37,80/40 km; armament: un obuzier greu de calibrul 127 mm, „Ordnance BL-60 pounder” sau „Ordnance BL 6 inch 26 cwt”, calibrul 152,4 mm. Acest obuzier autopropulsat a fost dezvoltat in vederea operarii alaturi de tancurile Mark I si seria ce i-a urmat, sistemul de arma devenind uzual in WW II si, bineanteles astazi, in armatele serioase ale lumii (Armata Romana nu mai are asa ceva in dotare…Atrom s-a nascut mort, fie-i amintirea vesnica, si nu exista, cel putin deocamdata, vreun semnal ca s-ar achizitiona ceva. Pentru un scurt istoric al artileriei autopropulsate in Armata Romana, vezi anexa 4). Sub numele de autotunuri, tunuri de asalt, obuziere autopropulsate, tunuri autopropulsate, au reprezentat si reprezinta, o categorie aparte de tehnica militara. Destinatia lor era si este, sprijinul infanteriei in ofensiva, lupta antitanc si loviturile de artilerie directe/indirecte, beneficiind de mobilitate si viteza.

11.2 4_zps4fef41e2

Din lateral

Gun Carrier Mark I era o transformare a tancului Mark I pentru a putea duce un obuzier greu sau un tun de camp pe o platforma deschisa, avand la baza multe componente specifice tancului original, dispunand de un echipaj de 4 oameni, al caror rol era identic cu cel al echipajelor de pe tancuri (comandantul –acesta avea in grija si sistemul de franare, mecanicul conductor –acesta era instruit sa se ocupe si de buna functionare a motorului, doi oameni ce se ocupau de schimbarea vitezelor), la care se alaturau cei 6 servanti ai tunului, condusi de catre un ofiter de artilerie. Doar conductorul si comandantul stateau in cate o mica cabina blindata, ambele cabine fiind dispuse la partea frontala a vehiculului (intre aceste cabine se gasea platforma deschisa a piesei de artilerie, aceasta fiind dispusa pe o platforma culisanta tip sanie. Piesa de artilerie era manevrata cu ajutorul unei macarale actionata manual, cu scripeti), restul echipajului stand pe platforma deschisa din spate. Pe platforma deschisa aflata in spatele celor doua mici cabine, lateral, se gaseau depozitate obuzele. In iunie 1917 primele astfel de “transportoare de artilerie” cum le mai numeau echipajele (asta si erau pana la urma), au fost vazute in Franta, insa nu este foarte clar daca au si participat la lupte, insa cel mai probabil n-au avut niciun impact asupra evolutiei frontului.

O caracteristica importanta a acestor “transportoare de artilerie” erau senilele si sistemul de rulare restilizate care, desi pastrau forma romboidala, nu mai “imbracau” intreg vehiculul, precum la tancurile Mark I. Motorul de 105 CP se afla dispus la partea spate a vehiculului intr-un compartiment rectangular, tot aici gasindu-se si cele doua cutii de viteza. Initial, vehiculele au dispus si ele de remorca de ghidaj, dupa modelul Mark I, insa ulterior s-a renuntat la aceasta. Comunicarea intre comandant si conductor se facea prin semne.

12 6inch26cwtHowitzerGirdlesYpresOctober1917

BL6 la Ypres, Belgia, 1917

 12 6inch26cwtHowitzerOrchies23April1940

BL6 la Orchies, Franta, 1940

Ordnance BL6 inch 26cwt a intrat in serviciu incepand din anul 1915, iesind la pensie abia in anul 1945 (a avut variante modernizate). Obuzierul avea urmatoarele caracteristici: numar de exemplare fabricate, 3633; servanti 10; lungime 6,58 m; lungimea tevii 2,03 m; calibrul 152,4 mm; elevatie cuprinsa intre 0◦/+45◦; latime 2,10 m; greutate cu afet 3693 kg; greutatea tevii 1295 kg; raza maxima de actiune; 8,70 km (in WW I)/10 km (in WW II); greutate proiectil: 45 kg (in WW I)/39 kg (in WW II); s-a aflat in dotarea mai multor state, precum: Marea Britanie, Australia, Belgia, Canada, Italia, Grecia, Noua Zeelanda, Rusia si Africa de Sud. Germanii l-au folosit si ei, din capture, in WW II, numindu-l FH-412 (e).

 

WW

 Episodul LXVII: Tancurile Primului Razboi Mondial, Partea I

ANEXE :

 

2)  Mitraliera Lewis a ramas in serviciu intre anii 1914-1953 (a avut mai multe variante), si avea urmatoarele caracteristici: greutate 13 kg; lungime 1,28 m; lungimea tevii 67 cm; latimea tevii 11 cm; racire cu aer; rata de foc 500-600 proiectile/minut; raza de actiune: pentru eficacitate 800 m/maxim 3200 m; incarcator tambur cu 47/97 de proiectile; recul scurt, operare de gaze; viteza initiala a proiectilului 853 m/s. Arma a fost fabricata initial in Belgia, la Liege (firma s-a numit „Armes Automatiques Lewis SA”), fiind conceputa de catre colonelul US Army, Isaac Newton Lewis ce propusese arma armatei SUA si Samul McClean (a proiectat-o in anul 1911. Se pare ca la baza dezinteresului US Army a stat opozitia sefului aprovizionarii cu munitie, care nu-l suporta pe Lewis) care n-a fost interesata initial. Arma a fost poreclita de catre germani, „sarpele cu clopotei belgian”, insa folosea cartusul britanic 0,303 inch/7,70 mm, aceasta fiind operata masiv de catre britanici incepand cu anul 1915 (au si produs-o sub licenta la Birmingham Small Arms Company, incepand din 1913, primele 50 de exemplare se pare c-au avut mai multe calibre, precum 7,62,7,70 si 7,92, pentru a satisface eventuale comenzi venite din toata Europa). Numai in anul 1916 au produs 50000 de exemplare, nu toate destinate armatei britanice. Fiecare batalion britanic de pe Frontul de Vest avea in 1915 in dotare doar cate 4 mitraliere Lewis, se ajunsese la sfarsitul lui 1917 sa dispuna chiar si de 46 de astfel de mitraliere. Asta fiindca arma a fost considerata fiabila si de incredere, putand fi montata pe bipod sau tripod, ajungand chiar si-n dotarea RAF (in uzul avioanelor, cu deosebire a celor de recunoastere, mitraliera nu mai avea mantaua de racire, cantarind doar 9 kg. A fost si-n dotarea avioanelor de vanatoare, mitraliera tragand prin palele elicei) si Royal Navy. Mai mult decat atat, in anii 1940-1941, in asteptarea invaziei germane, astfel de mitraliere atat varianta britanica cat si varianta SUA, au fost date Home Guard, fiind scoase de prin depozite ori luate pur si simplu de pe aeronave vechi.

Din anul 1917, mitraliera a fost adoptata si de catre Armata SUA (cu deosebire de catre US Army Air Corps si US Marine Corps), fiind fabricata la New York, utilizand cartusul 0,30-06/7,62 mm, avand sa fie inlocuita de catre pusca automata Browning (BAR). Si Armata Tarista a avut in dotare aceasta mitraliera, in varianta britanica. Japonezii au construit-o si ei sub licenta, sub numele de Type 92, calibrul 7,70 mm, lungime 99 cm, greutate 8 kg, rata de foc 600 proiectile/minut, viteza initiala a proiectilului 760 m/s, fiind in uzul tuturor categoriilor de forte (in evidentele japoneze apare drept „Kyuni-shiki nana-miri-nana kiju” si nu trebuie confundata cu mitraliera grea, Type 92, aceasta aparand in inventare sub numele de  „Kyuni-shiki ju-kikanju”, fiind o dezvoltare a Type 3 „San-nen-shiki juu-kikanjuu”, aparuta in 1914).

 

3)  Tancul super-greu, CHAR 2C, a fost singurul tanc francez ce nu a avut o cariera operationala, putandu-se “lauda” cu faptul ca n-a tras nici macar un singur obuz. Cu toate acestea, acest tanc a ramas cunoscut ca fiind cel mai greu construit de catre industria franceza, din anii *30 trecandu-se la realizarea tancurilor medii si usoare, precum: CHAR D-1 (160 produse), CHAR B-1 (peste 400 construite, in mai multe variante) si altele. Desi era total depasit de evolutia armei tancuri, in special la viteza si mobilitate, inca din perioada interbelica, armata franceza a preferat sa-l pastreze in stoc, iar odata cu izbucnirea WW II, unii generali au considerat ca acest tanc reprezinta un simbol pentru maretia si gloria Frantei, fiind totodata un suport moral pentru trupe –ceva de genul, ei n-au, noi avem! Abia la sfarsitul WW II, Germania a realizat un tanc la fel de greu, dar mult mai modern, TIGER II.

Ideea acestui tanc super-greu s-a nascut in vara anului 1916, atunci cand subsecretarul de stat pentru artilerie, generalul Mouret, a acordat santierului naval de la Toulon, in sudul Frantei, FCM (Forges et Chantiers de la Mediterranee), un contract destinat realizarii unui tanc greu. A facut aceasta comanda fara a exista vreo cerere din partea armatei franceze, urmarind cel mai probabil obtinerea de avantaje personale si comisioane –pe atunci, obtinerea de comisioane de catre ofiterii superiori din partea firmelor franceze in schimbul unor comenzi substantiale de tehnica si armament, era ceva uzual. De altfel, specificatiile initiale ale proiectului au fost pierdute, iar FCM si-a pierdut interesul pentru dezvoltarea intr-un ritm rapid a acestuia dupa ce primise o transa substantiala din costul proiectului, cu atat mai mult cu cat era considerat strict secret, nefiind cunoscut opiniei publice. Acest aspect avea insa sa se schimbe in curand, cu deosebire dupa ofensiva esuata de pe Somme, unde au aparut pentru prima data in istorie, tancurile britanice Mark I (15 septembrie 1916, batalia de la Flers-Courcelette)!

Desi pare neverosimil, in acea perioada existau in Franta si nu numai, asa-zisele “programe negre”. Aceste programe erau destinate obtinerii de armamente, fiind sustinute din fonduri ce nu erau publice –si astazi statele dezvoltate dezvolta asemenea programe.

Aparitia tancului greu britanic, Mark I, a deschis interesul opiniei publice franceze cu privire la existenta/inexistenta in Franta a unor asemenea proiecte. Ca urmare a intrebarilor puse de catre mass-media franceza si a interesului manifestat de catre unii politicieni, generalul Mouret si ofiterii din staff-ul sau, pentru a ascunde masinatiunile personale si platile secrete catre FCM, au impus firmei sa produca totusi un tanc greu. Pentru a impulsiona realizarea acestui proiect si a-si salva onoarea, generalul Mouret, la sfarsitul lui septembrie 1916, a devenit din proprie initiativa coordonatorul si supervizorul acestuia.

Generalul, cunoscand experienta firmei Renault in constructia de blindate, printre care se remarca Renault FT-17, dar si faptul ca aceasta firma propusese cu cateva luni in urma realizarea unui tun autopropulsat greu, pe senile –era vorba de un vehicul imens dotat cu un tun de calibrul 155 mm, respins insa de catre expertii militari francezi –a notificat aceasta firma sa acorde asistenta tehnica FCM (au existat totusi voci care sau opus acestui demers, considerand ca afecteaza constructia tancului Renault FT-17, de care era stringent nevoie pe front. A existat chiar si un conflict de interese intre generalul Mouret si generalul Estienne. Cel din urma era adeptul constructiei masive de tancuri Renault FT-17, considerandu-l mult mai practic pe front –si nu gresea deloc. Mouret, considera ca toate resursele ar trebui indreptate spre realizarea de tancuri grele. Intr-un final, conflictul a fost incheiat de catre generalul Joffre, care i-a dat dreptate lui Estienne). Mai mult decat atat, proiectantul sef al firmei Renault, Rodolphe Ernst-Metzmaier, facuse de ceva timp un studiu de fezabilitate cu privire la realizarea unui tanv greu. Cercetarile impulsionate, in data de 17 ianuarie 1917, a fost prezentat Comitetului Consultativ pentru Artileria de Asalt, o macheta din lemn la scara reala a viitorului tanc. Acest proiect a primit unda verde din partea Comisiei iar generalul Mouret a lansat imediat FCM comanda realizarii unui prototip avand sprijin politic, tancul urmand a avea urmatoarele caracteristici: greutate 38 tone, blindaj de 35 mm, tun de calibrul 105 mm. Cu toate acestea, intr-un final comanda s-a ridicat la trei prototipuri: A-avand greutatea de 30 tone si un de calibrul 75 mm; B-avand greutatea de 40 tone, corp alungit si doua turele echipate cu mitraliere; C-avand greutatea de 62 de tone si tun de calibrul 105 mm. Primul prototip, numit FCM-1A (a fost comandat pe data de 20 octombrie 1916, iar primele teste ale variantei 1A au avut loc pe 10 decembrie 1917, in Seyne. Acest blindat avea performante relativ bune, in timpul testelor reusind sa depaseasca obstacolele din teren -trecea peste transee de 2 m latime, urca pante usoare. Tancul avea urmatoarele caracteristici: greutate 41 tone; lungime 8,30 m; latime 2,84 m; inaltime 1,98 m; motor Renault de 200 CP; blindaj: in partea din fata -35 mm, lateral -20 mm, partea superioara si podeaua -15 mm, turela -35 mm; viteza maxima obtinuta in teren accidentat a fost de 6 km/h. Era inarmat cu un tun de calibrul 75/105 mm –acestea aveau o rezerva probabila de 75-100 de proiectile, o mitraliera coaxiala cu tunul si inca una montata in partea din fata a blindatului –dispunand de 2500-3000 de proiectile; echipaj 7 oameni. Mai dispunea de doua fante dispuse in spatele vehiculului, pe unde echipajul putea trage cu armamentul individual din dotare, sau putea observa campul de lupta. Avea si deficiente, in speta dificultatea de a se roti datorata sistemului de rulare si a profilului patinelor senilei, dar si un cost de productie mare, ce se ridica la suma deloc mica pe atunci -600000 de franci. Cu toate acestea, el a fost in acea perioada, cel mai puternic tanc realizat de catre francezi, cel mai bine echipat si inarmat, ce din pacate, nu a intrat in productia de serie), dar dupa discutii politice indelungate si disensiuni intre factorii de conducere ai armatei franceze, generalul Estienne, ce-l inlocuise pe Mouret la conducerea proiectului, a optat intr-un final spre varianta “C”, ducand la noi intarzieri in ceea ce priveste dezvoltarea proiectului. Pe langa propriul proiect aflat in intarziere, Marea Britanie si SUA erau dispuse sa doteze Franta cu 700 de tancuri Mark VIII. Oricum, Petain a lansat o comanda absolut fantezista pentru capacitatile industriei franceze de atunci, si anume realizarea a unui numar initial de 700 de tancuri, care sau transformat in 300 (acesta isi dorea ca cel putin 300 de tancuri grele sa fie gata pana in martie 1919. O idee fantezista, fiindca Franta nici nu avea forta de munca necesara si rezervele uriase de otel necesare realizarii tancurilor) si au ramas doar 10.

Datorita intarzierilor si discutiilor interminabile, a numeroaselor ingerinte politice si militare, tancul nu a apucat sa fie realizat, basca sa devina operational; mai mult, toate comenzile de armament si echipamente militare fiind anulate. Ulterior, s-a revenit asupra acestei decizii, hotarandu-se finalizarea a 10 unitati, acestea fiind realizate intre anii 1919-1921. Tancurile, initial au fost numerotate de la 1-10, dar, din anul 1939, odata cu reactivarea lor, au primit numere de la 90-99, fiind botezate din motive de propaganda cu numele unor regiuni ale Frantei: Poitou, Provence, Picardie, Alsace (acest tanc era in cea mai buna stare dintre toate, la nivelul anului 1939), Bretagne, Touraine, Anjou, Normandie (in anul 1939 a fost rebotezat Lorraine. Acest tanc, la sfarsitul anului 1939, a fost folosit pentru teste de catre Societe des Acieries d’Homecourt. Concret, a fost dotat cu blindaj imbunatatit cu grosimi cuprinse intre 65-90 mm, greutatea atingand lejer 75 de tone. Testele erau destinate imbunatatirii ratei de supravietuire a tancului la noile proiectile si arme antitanc germane si a reprezentat la momentul invaziei germane, tancul cu cel mai gros blindaj din inventarul armatei franceze. In iunie 1940 era tancul de comanda al locotenent-colonelului Fournet), Berry, Champagne (capturat intact de catre germani pe 15 iunie 1940. Desi fusese minat, incarcatura exploziva nu s-a declansat).

Noul tanc, numit FCM CHAR 2C era cu adevarat impresionant. Acesta avea urmatoarele caracteristici: greutate 69 tone; lungime 10.27 metri/12 m, avand in partea din spate asa-zisa “coada” detasabila, destinata traversarii transeelor, idee aplicata anterior tancului Renault FT-17; inaltime 4 m; latime 3 m; echipaj 12 oameni (conductor, comandant, comandant adjunct, tunar, incarcator frontal, patru mitraliori, mecanic, electrician, operator radio. Radio-telegrafistul, putea opera si ca incarcator, si dispunea initial de un telegraf rudimentar, ER-53, putand emite numai in cod Morse. Ulterior, pe la sfarsitul anilor *30, ER-53 a fost modernizat, putandu-se comunica si in regim “voce” intre tancuri si chiar cu esaloanele superioare. Unele echipaje numarau 13 oameni, incluzandu-l pe comandantul de companie. Membrii echipajului erau impartiti in doua compartimente de lupta); blindaj: 45 mm, partea frontala/22 mm, partile laterale/10-13 mm, partea din spate si cea inferioara; armamentul principal consta intr-un tun cu teava lunga de calibrul 75 mm, APX 1897 (la origine fiind un tun de munte, tancul avand o rezerva 124 de proiectile. Tunul putea penetra armura cuprinsa intre 51-85 mm de la maxim 330 m, rata de foc fiind de 15 proiectile/minut, iar viteza initiala a proiectilului 500 m/s. Bataia maxima era de 6900 m, greutatea proiectilelor fiind 7,25 kg) montat in turela din fata ce era actionata electric, ce adapostea trei membri din echipaj –o premiera in istoria blindatelor; armamentul secundar era format din 4 mitraliere Hotchkiss, calibrul 8 mm –una in partea frontala, 2 montate pe lateralele tancului si una in turela mica din partea spate a acestuia –dispunand de o rezerva de 9504 cartuse; tancul putea traversa obstacole verticale, de 1,7 m si vaduri de 1,4 m. Motorizarea initiala a fost formata din doua motoare Diesel, de tip Mercedes (de cate 180 CP, fiecare), luate ca despagubire de razboi, ulterior acestea fiind inlocuite cu motoare Maybach (de 250 CP fiecare, 6 cilindrii). Faptul ca motoarele erau de fabricatie germana, a facut ca tancurile sa se confrunte cu o acuta lipsa de piese de schimb, fiindca, din motive evidente, germanii nu erau deloc incantati sa asigure francezilor toate cele de trebuinta repararii acestora. Acest aspect, deloc neglijabil, a facut ca disponibilitatea tehnica si operationala a tancurilor sa fie scazuta, cel putin sase dintre cele 10 construite, n-au fost niciodata operationale pe deplin. Si, colac peste pupaza, motoarele nu erau 100% compatibile cu agregatele si mecanismele de productie franceza, ceea ce punea deseori probleme mecanicilor. Pe langa toate acestea, costul unui CHAR 2C era foarte ridicat, doua milioane de franci la nivelul anului 1920, in conditiile in care un Renault FT-17 costa 100000 de franci. Numai otelul folosit pentru constructia unui singur exemplar de CHAR 2C ar fi ajuns pentru realizarea a 5 Renault FT-17 (mult mai util si mult mai eficient). Este ciudat faptul ca francezii au optat pentru motoare germane, fiindca, in acea perioada, industria franceza producea asemenea motoare!

Pe langa faptul ca motoarele erau in cea mai mare parte a timpului nefunctionale, tancul CHAR 2C s-a confruntat si cu alte probleme, precum greutatea foarte mare ce facea ca viteza de deplasare pe sosea si teren neamenajat, sa fie cuprinsa intre 8/12/15 km/h, consumul de combustibil fiind prohibitiv -12 litri la un kilometru parcurs (de altfel, datorita costului mare al combustibilului, tancul era rareori folosit, bugetul nepermitand folosirea intensiva a acestuia. Datorita „setei” motoarelor, tancul era prevazut cu sapte rezervoare de combustibil, ce insumau 1260 de litri. Cu toate acestea, autonomia pe sosea era cuprinsa intre 100-150 km). Deplasarea tancurilor se realiza pe calea ferata, in vagoane-platforma special destinate acestui scop (aceste vagoane erau mai joase si echipate cu sase axe), dar procedeul de incarcare-descarcare era anevoios, necesitand timp si manevre dificile. Din aceasta cauza, CHAR 2C n-a putut intra in lupta la momentul invaziei germane din 1940, desi in iulie 1939 un numar de 7 unitati fusesera scoase din conservare intrand in dotarea Batalionului Independent 51 Tancuri de la Verdun, unul servind ca tanc de comanda pentru locotenent-colonelul Fournet, comandantul batalionului. Desi tancurile au fost imbarcate pe vagoane-platforma in data de 14 iunie 1940, dupa ce timp de 4 zile au ramas pe loc deoarece nu se gasea o locomotiva disponibila, la 50 km de Neufchateau, au trebuit sa fie abandonate si distruse cu incarcaturi explozive la ordinul comandantului, nemaiputandu-se inainta din cauza distrugerii caii de rulare si a haosului din transporturi generat de inaintarea impetuoasa a germanilor si a dominarii spatiului aerian de catre acestia. Germanii, pretind totusi ca ei sunt cei care au distrus blindatele in urma unui bombardament aerian (asta sustinea propaganda lui Goebbels si Goring), dar varianta corecta este cea sustinuta de catre francezi. Cel putin un exemplar a fost capturat intact de catre germani si studiat, dupa razboi se pare ca a ajuns pe mana sovieticilor (germanii au numit tancul capturat, Schwerer Durchbruch-Kampfwagen 2C, testandu-l la Kummersdorf. Sovieticii, se pare ca detineau acest exemplar in anul 1948 undeva in Germania de Est, dar nu recunosc acest fapt din motive neclare, asta daca intr-adevar l-au avut. Oricum, istoricii francezi au pierdut urma acestui exemplar, botezat Champagne).

Interesant este faptul ca CHAR 2C a avut cateva variante notabile. Astfel, in anul 1926, unul dintre tancurile CHAR 2C, numit “Champagne”, a primit o turela noua, mai grea, ce era echipata cu un obuzier de calibrul 155 mm, fiind cunoscut ca CHAR 2C BIS. Acest tanc, unicul realizat, a primit si noi motoare (de aceasta data fiind de fabricatie franceza, Sautter-Harle, probabil de cate 270 CP fiecare), iar mitralierele laterale au fost eliminate si cu toate acestea, el cantarea probabil 74 de tone. A avut o viata scurta, deoarece din cauza costurilor ridicate si a mobilitatii extrem de scazute, a fost readus la starea initiala, turela acestuia fiind folosita la intarirea Liniei Mareth, construita de catre francezi in Tunisia.

Desi n-a avut valoare combativa in invazia Frantei din WW II –unde cooperarea inter-arme, mobilitatea si viteza au fost factorii determinanti in razboiul cu blindate dus de catre Wehrmacht, tancul FCM CHAR 2C a reprezentat unul dintre cele mai mari blindate construite vreodata, fiind cu siguranta, o reminiscenta a gandirii militare din WW I –razboi de transee si fortificatii.

 

4)  In Armata Romana tunurile autopropulsate au aparut in anul 1943, in plin WW II, in principal ca o necesitate in lupta impotriva blindatelor, capitol la care Romania nu statea deloc bine, lipsindu-i in general mijloacele eficiente de lupta (tunuri performante de calibru mare si proiectilele aferente), prezenta lor fiind reclamata si de catre trupele de infanterie, descoperite in fata blindatelor si predominante in armata noastra pe atunci.

Desi exista posibilitatea de a achizitiona tunuri de asalt din Germania (ceea ce s-a si facut pana la urma in cadrul Planului Olivenbaum), Romania, cu ajutorul cercetatorilor ei si dispunand pe atunci de o industrie grea cvasi-inexistenta, a incercat si chiar a reusit, prin mijloace proprii, sa-si faca propriile mijloace de lupta. Oamenii s-au descurcat bine cu ceea ce aveau pe atunci, fiind inexplicabil astazi (sau explicabil!) de ce NU SE MAI POATE!

Primul produs de acest gen realizat a fost autotunul TACAM T-60 (Tun Anticar pe Afet Mobil T-60), aparut in anul 1943 (12 ianuarie), realizat fiind la uzinele Leonida-Bucuresti si Arsenalul Armatei, de catre un colectiv de cercetatori condus de catre locotenent-colonelul inginer, Constantin Ghiulai (un nume definitoriu in constructia de blindate si tunuri). Autotunul era realizat pe sasiul tancului de captura sovietic T-60 (asta aveau, cu asta lucrau), modificarile fiind esentiale: turela deschisa pentru usurarea tragerii, placi de blindaj de 15 mm grosime provenind de la tancurile sovietice BT-7, si montarea unui tun de camp sovietic F-22 (calibrul 76,2 mm, model 1936; bataie maxima 14000 m; putea strapunge blindaje de 67 mm la distanta de 1000 m; utiliza munitie specifica tunurilor rusesti, inclusiv a celor de 76,2 mm, model 1900), intrand in dotarea Companiei 61 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta -16 bucati), ulterior si la Compania 62 Antitanc (acelasi Regiment -18 bucati), iar din anul 1944 la Divizia 8 Cavalerie (in urma pierderilor suferite in lupta).

TACAM T-60 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm F-22, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 3895 mm/51,2 calibre; latimea 2350 mm; greutatea pentru mars 9000 kg; lungime totala 5510 mm; lungime sasiu 4240 mm; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+8 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; autonomie pe sosea de 200 km; putere motor 80 CP; munitie 40 de proiectile; regim de foc 15 proiectile/minut; motor GAZ 202 (licenta FARGO FH-2); echipaj 3 militari. Autotunul s-a comportat bine pe front dar a suferit pierderi grele, iar in octombrie 1944, cele care au supravietuit au fost confiscate de catre “eliberatorii si civilizatorii” sovietici.

Tot in anul 1943 s-a luat decizia de transformare a tancurilor cehoslovace SKODA LT-35 (R-2 in Armata Romana, depasite, ce nu mai faceau fata razboiului modern) in autotunuri. De proiect s-a ocupat tot locotenent-colonelul inginer Constantin Ghiulai si echipa sa, transformarea facandu-se la uzinele Leonida-Bucuresti. Tunul ales a fost tot unul de fabricatie sovietica, interesant fiind faptul ca acestea erau superioare ca putere de foc celor germane asemanatoare –ZIS 3, model 1942, calibrul 76,2 mm. Acest tun era eficace impotriva unui T-35 de la 500 m, dar utilizand proiectile perforante romanesti “Costinescu T”.

21 de R-2 au fost construite, ele au fost in dotarea Companiei 63 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta), participand la luptele pentru eliberarea Bucurestiului, jumatatea dintre ele fiind pierdute in lupta. Cele care au supravietuit au fost transferate Regimentului 2 Care de Lupta, participand la luptele din Moravia si Austria, de unde doar un singur exemplar s-a intors in tara, fiind expus la Muzeul Militar National “Regele Ferdinand I”.

TACAM R-2 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS -3, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 52 calibre; latimea 2064 mm; greutatea pentru mars 12000 kg; lungime sasiu 5000 mm; urca panta maxima de 45 grade; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+15 grade; camp de tragere orizontal pana la 30 grade; autonomie pe sosea de 160 km; viteza maxima pe sosea de 30 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 15 km/h; putere motor 125 CP; munitie 32 de proiectile; motor SKODA T-11 pe benzina; echipaj 3 militari.

Insa, cel mai interesant proiect romanesc de autotun este de departe, prin complexitatea si inovatiile sale, vanatorul de care MARESAL. Acesta a avut parte de o glorie scurta, marcata de scandaluri de coruptie si incompetenta; in acest sens parerile specialistilor sunt impartite –unii il considera o reusita, altii un esec rasunator (inclusiv dintre constructorii sai!).

MARESAL, avea o conceptie revolutionara (unul dintre aspecte fiind lipsa turelei, ceea ce-l facea greu de atins si distrus), proiectul debutand la cererea Maresalului  Ion Antonescu, in decembrie 1942, fiind definitivat in anul 1944, cu putin timp inainte de evenimentele de la 23 August. El s-a nascut din dorinta absolut stringenta de imbunatatire a capacitatilor de lupta antitanc ale armatei romane, deficitara la acest capitol (handicap cu care se v-a confrunta, din pacate, pe toata perioada razboiului) si se baza pe un concept de vanator de tancuri usor, foarte mobil, cu o mare putere de foc, care putea fi construit de industria firava existenta la acea data. Au fost realizate trei prototipuri (M-00/01/02/03/04/05) la uzinele Rogifer –Bucuresti, initial prin adaptarea unui sasiu de tanc sovietic usor T-60, de captura, aceasta fiind varianta M-00. Pe acest sasiu s-a montat un tun sovietic, de captura, Putilov-Obuhov M 1904-1930, de 122mm L-12, la care se adauga o mitraliera coaxiala de 7,92mm ZB HMG, iar partea superioara era protejata prin 4 placi blindate. Primele rezultatele au fost bune, desi unul dintre realizatorii sai contesta acest lucru (si poate chiar are dreptate!). In cartea sa “File din trecutul artileriei romane moderne”, generalul-maior Nestorescu Valerian, afirma: “Parintii tanchetei au fost empirismul si crasa nepricepere profesionala a acelora care se aciuisera pe langa cabinetul militar al lui Antonescu (parca asa ceva ne suna cunoscut si astazi!!!). Masina s-a nascut in mod abuziv, a trait prin mijloace condamnabile si s-a hranit din averea statului (iarasi ne suna a ceva cunoscut astazi!!!), din care a luat cat a vrut. Initiatorii ei s-au crezut isteti dandu-i un nume, prin a carei sonoritate incercau sa se puna la adapost de consecintele incapacitatii lor profesionale. Care era acest nume? Simplu de tinut minte! “Carul M”, unde “M” indica gradul celui care a patronat nasterea tanchetei”. Fara cuvinte dragi cititori! Insa, indiferent care este adevarul, MARESAL a reprezentat un proiect ambitios pentru Romania si industria sa aflata la inceput (poate chiar prea ambitios, am spune noi!) si cu siguranta a fost “un model” pentru cel german HETZER (sa nu uitam faptul ca Maresalul Antonescu a prezentat acest proiect, in decembrie 1943, lui Hitler, acesta fiind deosebit de incantat, ordonand specialistilor si uzinelor germane sa-l sprijine, fiind vorba despre uzinele ALKETT si VOMAG).

M-03, avea sasiul mai lung cu 43,2cm si mai lat cu 13,4cm, decat cel original M-00; cutia blindata fiind sudata, iar structura interioara era intarita prin compartimentare, masina fiind robusta si rezistenta. Tunul folosea o lovitura de tip cumulativ, ce a fost creata special pentru el, de tipul Hohllandung. In anul 1943, a fost realizat tunul AT, RESITA, de 75mm, a carui putere de foc si precizie, depasea in mare parte majoritatea gurilor de foc similare straine de la acea data! Testat in poligonul de la Suditi, tunul RESITA a reusit sa strapunga 8 placi de blindaj de otel cu grosimea de 100 mm, dispuse la 300 si 1000 m.

Acest tun a fost montat si pe MARESAL, dar conform generalului-maior Nestorescu Valerian, el n-a dat rezultate satisfacatoare (la testele din poligonul Suditi, tancul MARESAL nu a reusit sa nimereasca nicio tinta. Lipsa de pregatire, echipamente de ochire si vizare necorespunzatoare sau pur si simplu ghinion, greu de spus!). Cu toate acestea, in noiembrie 1943, au inceput pregatirile pentru inceperea productiei de serie, achizitionandu-se masini unelte, SDV-uri si comandandu-se totodata in Franta 1000 de motoare Hotchkiss (comanda ce ulterior va fi anulata in favoarea unui motor Diesel german de 220 CP, superior celui francez care avea doar 120 CP, motor pentru care germanii au oferit licenta –este vorba despre motorul PRAHA ce se va regasi ulterior pe HETZER).

Ultimul model de MARESAL a fost M-05, ce utiliza componente de fabricatie romaneasca, abandonand total modelul T-60 initial. La acesta, singurele componente din import –in mare parte aduse din Germania- erau: motorul si cutia de transmisie, senilele CKD, aparatul radio si o mare parte din dispozitivul optic de ochire, ce urma a fi asimilat in fabricatie la IOR.

Se intentiona fabricarea a cel putin 100 de vehicule pe luna, ceea ce pentru industria romaneasca de atunci era foarte mult! S-au comandat chiar si 1000 de care MARESAL, incepand antrenamentul echipajelor ce apartineau Regimentului 2 Care de Lupta (32 de batalioane AT, fiecare cu cate 30 de bucati). Ca o nota de senzational si nou, la carele ce urmau sa intre in productia de serie, se intentiona folosirea cimentului antimagnetic si a schemei de camuflaj multicolor (noutati in Armata Romana, ele nefiind uzuale decat in armata germana). Interesant este faptul ca si germanii au dat o comanda initiala de aproximativ 100 de bucati, dar evenimentele din august 1944 a anulat totul, inclusiv existenta vanatorului de tancuri romanesc.

Dupa 23 august 1944, sovieticii “eliberatori” au confiscat tot ceea ce tinea de MARESAL: planuri, utilaje, SDV-uri, prototipuri, inclusiv seria “0”, care urma sa intre in dotare in noiembrie 1944 si aflata pe linia de fabricatie, fara a ne mai inapoia ulterior nimic.

MARESAL, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 75 mm RESITA, model 1943, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea 5800 mm; latimea 2440 mm; greutatea pentru mars 10000 kg; inaltimea 1540 mm; viteza maxima pe sosea de 45 km/h; echipaj 2 militari (se pare ca totusi solutia nu era cea ideala, incarcarea facandu-se greu. HETZER, copia germana, n-a adoptat-o).

Cel mai performant tun de asalt pe care l-a avut Armata Romana in WW II, a fost STURMGESCHUTZ III AUSFUHRUNG G, cunoscut la noi si ca “Stug III Ausf G” sau “T As/T As T3”. Acesta era un adevarat distrugator de tancuri, avand o inaltime redusa, fiind greu de localizat si distrus. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Stuk 40/L-48, mitraliera calibrul 7,92 mm; lungimea 6850 mm; latimea 2950 mm; inaltimea 2160 mm; blindaj cuprins intre 16-35 mm;  greutate 23,9 tone; camp de tragere vertical cuprins intre -6/+20 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 25 km/h; putere motor 296 CP; munitie 54 de proiectile si 600 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM V-12 cu petrol; raza de actiune de 155 km pe sosea; echipaj 4 militari.

T As T3 s-a aflat in dotarea Diviziei 1 Blindate si la Divizia 8 Cavalerie Purtata, intr-un numar de aproximativ 110 bucati (se preconizau mai multe, dar atatea au putut fi achizitionate –unele au fost chiar transferate de catre armata germana-in perioada octombrie 1943-august 1944, in cadrul Planului Olivenbaum). Cele care au supravietuit razboiului (aproximativ 30 de exemplare) au ramas in dotare pana in anul 1954, cand au fost definitiv inlocuite cu tehnica de fabricatie sovietica, SU-76/100.

Armata Romana a mai avut in dotare si cateva autotunuri (numar incert) TAs T4 (PANZER IV/70V), capturate de catre sovietici si cedate celebrei Divizii 1 Mecanizate “Tudor Vladimirescu”. Ele au ramas in dotare (cele care au supravietuit razboiului) pana in 1950 si erau construite pe sasiul tancului PANZER IV. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Pak 42/L-70, mitraliera MG-34, calibrul 7,92 mm; lungimea 8500 mm; latimea 3170 mm; inaltimea 1850 mm; blindaj: 80 mm frontal, 10 mm lateral;  greutate 25,8 tone; putere motor 300 CP; munitie: 55 de proiectile si 660 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM; raza de actiune de 210 km pe sosea; viteza initiala a proiectilului cuprinsa intre 700-1120 m/s; bataia maxima a tunului de 10000 m; echipaj 4 militari.

Tot de la sovietici, Regimentul 2 Care de Lupta a avut in inzestrare prin donatie, un obuzier autopropulsat T As HUMMEL (BONDARUL). Unul singur! Acesta avea numarul de identificare U 069009, unde initiala “U” era specifica trupelor de uscat. Interesant este faptul ca sovieticii l-au “donat” fara inchizatorul tunului de tipul “15 cm SFH 18/1 L-30” cu bataie maxima de 13000 m, ceea ce-l facea relativ inutil (ne intrebam insa ce puteau face cu el, fara inchizatorul armei principale!? Poate doar sa se uite pe teava!). Obuzierul autopropulsat avea o greutate de 2,5 tone, iar soarta sa este necunoscuta –cel mai probabil a fost abandonat sau pierdut in lupta.

Incepand cu anul 1949,a inceput sa intre in dotare tehnica de fabricatie sovietica, precum autotunul SU-76. Realizat in peste 14000 de exemplare, acesta era un hibrid obtinut prin montarea tunului de camp de 76 mm, ZIS-3, pe sasiul tancului T-70 (o solutie asemanatoare au adoptat si specialistii romani la autotunul TACAM T-60. Interesant acest aspect!).

SU-76, a fost un vehicul reusit ce indeplinea trei roluri: tun usor de asalt, tun mobil antitanc, tun pentru tragerile indirecte. Era dotat cu statie radio (10 RT, legatura in fonie si telegrafie, bataie maxima 15 km in mers/20 km stationar), blindaj frontal de 35 mm grosime si lateral de 16 mm. S-a aflat in dotarea Regimentului 10 Autotunuri de la Targoviste, iar ulterior si in dotarea bateriei de autotunuri de la regimentele de infanterie (cate 6 piese), alaturi de cate un divizion de tunuri ZIS-3. A ramas in dotare multi ani, pana in anul 1998, devenind chiar “vedeta” de film (a aparut in filmul lui Sergiu Nicolaescu-“Noi, cei din linia intai”, realizat in anul 1985).

SU-76, avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS-3, mitraliera DT/DTM, calibrul 7,62 mm; regimul de foc 5-6 proiectile/minut; lungimea 4965 mm; latimea 2730 mm; inaltimea 2170 mm;  greutate 10,5 tone; putere motor 140 CP; motor SR 211 pe benzina; raza de actiune de 206 km pe sosea; viteza pe drum denivelat 20 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea pante transversale de 35 grade; echipaj 4 militari. Au fost in inzestrare peste 320 de exemplare!

Tot in anii *50, a intrat in inzestrare autotunul SU-100, model 1944, mult superior lui SU-76. Acesta, in variante modernizate, se mai afla inca in dotarea unor state si astazi, cu deosebire tari africane si arabe. SU-100, in WW II, a fost cel mai bun tun autopropulsat din lume, fiind capabil sa strapunga blindaje de 125 mm de la 2000 de m (blindajul de 85 mm al tancului german PANTHER era facut ciur de la 1,5 km!). A ramas in inzestrare pana la inceputul anilor *90, la divizionul antitanc din organica diviziilor mecanizate si la bateria antitanc (cate 4 vehicule) din divizia de tancuri. Romania a avut in dotare cateva zeci de SU-100 (probabil 70 de exemplare), ele fiind vazute si in timpul Revolutiei din 1989.

SU-100, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 100 mm D-10S (identic cu cel de pe T-55); bataie maxima: cu proiectil perforant 4000 m/ cu proiectil exploziv 16800 m; regimul de foc 2-3 proiectile/minut; lungimea 8300 mm; latimea 3000 mm; inaltimea 2700 mm;  greutate 31,6 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 580 CP; motor V-2-34 M Diesel; consum pe sosea 200-270 l/100 km; consum pe drum de tara 350l/100 km; raza de actiune de 300 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 40 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea vaduri adanci de 1,3 m; echipaj 4 militari.

Odata cu autotunurile SU-100, au aparut in dotarea armatei si obuzierele-tun autopropulsate, ISU-152, model 1943 (T-152), care au fost de departe cele mai mari autotunuri pe care le-a avut vreodata in inzestrare. Acesta folosea turela tancului greu sovietic IS-2 (Iosif Stalin) cu blindaj de 90 mm la partea frontala inferioara, iar in jurul tevii obuzierului ML-20 (lungimea tevii 4900 mm, 32,3 calibre) era nici mai mult, nici mai putin, de 320 mm!!!

Trapele erau dotate cu periscoape (TPU-4 BisF), masina avand in dotare si o statie radio de tipul 10R/10RK, fiind un vehicul masiv si greoi, care avea avantaje (putea indeplini mai multe tipuri de misiuni, precum: artilerie grea de asalt, distrugator de tancuri, obuzier-tun autopropulsat) dar si dezavantaje (dispunea de o rezerva prea mica de proiectile, de 20 de lovituri: 13 explozive si perforante, OF-540 de 43,56 kg si BR-540 ce putea distruge blindaj de 115 mm la 1000 m; 7 proiectile G-545 ruptura-beton de 56 kg; reancarcarea vehiculului cu munitie se executa in 40 de minute (extrem de mult in conditii de lupta). Pentru propria protectie, ISU-152 era dotat cu o mitraliera AA de 12,7 mm, DSK cu 300 de cartuse. Cu toate acestea, el actiona doar sub protectia infanteriei, ceea ce se si recomanda! S-a aflat in dotarea divizioanelor de artilerie ale celor trei divizii de tancuri (6,7 si 57) pana pe la inceputul anilor *90.

ISU-152, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier ML-20, 152 mm, mitraliera AA de 12,7 mm, DSK ; lungimea 9180 mm; latimea 3070 mm; inaltimea 2480 mm;  greutate 47,2 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 520 CP, 11 CP/tona; motor V 2IS/V 54K Diesel; capacitate rezervoare 560 l; raza de actiune de 120 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 37 km/h; echipaj 4-5 militari.

Ultimele obuziere autopropulsate ce sau aflat in dotarea armatei noastre pana in anul 2005, au fost 2 S1 GVOSTIKA (GAROAFA –ce denumire interesanta pentru o arma!) si copia sub licenta, facuta la Mizil sub numele de “MODEL 1989”. Interesant este faptul ca GVOSTIKA se afla inca in dotarea multor armate, in numar mare, multe dintre acestea avand licenta de fabricatie. Romania, a inceput fabricarea “Garoafei” sub licenta, incepand cu anul 1989, dar pe sasiu de MLI-84 (un numar de 42 de vehicule au fost fabricate la Mizil), doar turela era importata din Rusia, aceasta fiind dotata cu obuzierul calibru 122 mm, 2 A31. Initial insa, Romania a importat din URSS o singura baterie 2 S1 GVOSTIKA (6 obuziere); un numar infim datorat probabil intentiei de a le produce local. Obuzierele autopropulsate de 122 mm sau aflat in dotarea Divizionului 25 Artilerie (Brigada 22 Tancuri, Bucuresti, 24 de exemplare) si a Divizionului 55 Artilerie, Turda (Brigada 6 Tancuri, 18 exemplare + cele 6 2 S1 originale). Din anul 2005, atat varianta romaneasca “MODEL 1989” cat si cea 2 S1 GVOSTIKA, au iesit din inzestrare aflandu-se stocate (de ce, nu putem intelege, fiindca erau o tehnica relativ noua ce putea fi modernizata, asa cum au facut dealtfel polonezii si bulgarii. Exista unele voci care afirma ca Romania n-a platit licenta pentru aceasta tehnica, iar rusii au interzis fabricatia, nemailivrand turele si alte componente, care totusi se pare ca veneau din Bulgaria. Si-asa, sistemele GVOZDIKA au fost livrate de catre URSS fara sistemul de conducere a focului, ceea ce le facea relativ inutile, din motive inca neclare –unele voci sustin ca de vina ar fi fost romanii care, din dorinta economiilor bugetare si in urma ordinului idiot dat de Ceausescu de a nu se “electroniza inutil” mijloacele armatei, n-au achizitionat acest sistem vital si modern. Probabil ca s-ar fi reusit producerea lui in tara, insa n-avem cum sa aflam asta, “Garoafa” s-a “ofilit” demult…).

“MODEL 1989”, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier calibrul 122 mm, 2 A31, 38 calibre, bataie maxima 15,2 km; lungimea 7505 mm; lungimea tevii cu frana 4658 mm; latimea 2730 mm; inaltimea tunului 2720 mm; greutate pentru mars 18300 kg; camp de tragere vertical de la -3/+70 grade; consum 200 l/100 km; raza de actiune de 450 km pe sosea; urca panta maxima de 35 grade; viteza pe sosea de maxim 64 km/h; echipaj 4 militari.

La ora actuala Armata Romana nu mai are in dotare obuziere autopropulsate, si este pacat ca a fost lipsita de un mijloc de lupta eficient, mobil, care ar fi avut multe de spus pe campul de lupta modern. O situatie deloc imbucuratoare, a carei rezolvare pe masura ce trece timpul, devine din ce in ce mai incerta.

Episodul LXIX: Cautatorul

 WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

  1. tanks-encyclopedia.com/…/tank_MkI.php‎

www.1914-1918.net/tanks.htm‎

someinterestingfacts.net

mailer.fsu.edu

arcaneafvs.com

www.wio.ru

world.guns.ru

pro-tank.ru

armoredgun.org

www.thefewgoodmen.com

  1. tanks.net/…tanks/markii-and-markiii-he…‎

www.hemmings.com

www.tankzone.co.uk

www.unmuseum.org

  1. tanks.net/tank…/landship-committee.html‎

www.aviarmor.net

forum.casebook.org

forum.worldoftanks.com

world.guns.ru/…/fr/hotchkiss-portative-e.html‎

www.landships.info/landships/whats_new.html‎

afvdb.50megs.com/usa/‎

Series Navigation<< Enciclopedia Armelor: “Baieti” si “Fete”Enciclopedia Armelor: Cautatorul >>

11 comentarii:

  1. Articole ca acesta sunt o desfătare intelectuală pentru cei interesați de tehnică (militară și nu numai) și de istoria ei.
    Păcat că dacă e vorba de politichie și de politrucisme, avem comentarii cu zecile sau peste sută în schimb un material bogat documentat și care a necesitat câteva ore bune de muncă, documentare și traducere, ciuciu.

  2. WW felicitari pentru articol

  3. Marius Zgureanu

    Mi-a atras atentia acel Vickers A4E11/A4E12 si L1E1/L1E2, care pare un fel de stramos al T-26 si al familiei BMP…

    • Mai degraba seamana cu T-37,sovieticii au preluat multe licente de la Vickers,dezvoltand o intreaga serie de blindate Vickers A4E11/A4E12 si L1E1/L1E2 a fost un punct de plecare pentru T-37/T-38 iar Vickers Mark E(Vickers de 6 tone) a devenit T-26(ultimele modele fiind cu mult peste original)

  4. Eu as vrea sa va intreb de mitraliera antiaeriana ZU 2, unde am gasit niste fotografii pe alte siteuri. Cred ca operatorii sunt complet neprotejati si la gloante si la explozii.
    Eu as reproiecta-o, as face-o mai inalta , cu picioare mai inalte , in asa fel ca tevile sa fie la inaltimea doi metri de la sol si operatorul sa fie plasat sub tevi unde are sistemul de ochire. Se va folosi din groapa cu diametru mic in asa fel ca operatorul sa stea in transee si numai tevile afara.Pe camp operatorul nu se va vedea sa fie impuscat de la sol.
    http://militaryedge.org/armaments/zu-23-2/

  5. Multumesc tuturor pentru aprecieri! La acest articol am lucrat aproape 4 saptamani, cam 3 ore pe zi.
    @seba. Da, ai dreptate, multe proiecte sovietice au stramosi britanici.
    @Dacul dd. Tunul se afla montat si pe camioane, chiar si pe blindate, atat la rusi cat si la chinezi, parca si sarbii au asa ceva. Au fost vazute in razboiul din Transnistria si in conflictele africane. Nici tunul romanesc de calibrul 30 mm cu 2 tevi, nu ofera protectie servantilor. Trage pana la 6200 m distanta, avand efect maxim la tinta undeva la 3500 m. Nici mitraliera MR-4 cu 4 tevi nu ofera protectie servantilor. Oricum, un scut de protectie mareste substantial greutatea gurii de foc, spre exemplu, tunul binat de calibrul 30 mm cantareste, fara scut de protectie, 3,65 tone.

  6. De ce au aparut tancurile?
    Pentru ca in acea perioada gloantzele erau majoritatea de plumb si aceste tancuri ofereau protectie cum ati scris mai ales in ofensiva.
    La fel trebuie sa gandim si acum. Blindatele trebuie sa asigure infanteriei protectie.Eu le-as intari in fatza si le-as face ca un plug mai inalt in urma caruia sa vina infanteria la adapost.
    Lateralul il pazeste infanteria. Am vazut ca soldatii merg pe TAB fara protectie dar am vazut un film o basculanta blindata lateral si in fatza suplimentar care cara soldati.Soldatii erau afara dar protejati.
    Ar fi o idee de un nou transportor asemanator cu transportoarele de desant .

  7. Tancurile au astazi, ca si la momentul aparitiei lor, rolul de a penetra apararea inamica, nu de a transporta infanteristi in interiorul cutiei blindate. Exceptie au facut israelienii cu Merkava, acesta putand lua in caz de nevoie cam 5 infanteristi in interiorul blindatului. Pentru protectia infanteriei exista transportoarele blindate pe roti sau senile, cu cutie blindata deschisa (protectie fata/spate si pe lateralele blindatului) sau inchisa (protectie integrala, asa cum este si TAB-ul). Oricum, la majoritatea blindatelor, partea frontala dispune de cel mai gros blindaj. Orice vehicul civil poate fi blindat prin sudarea de placi din otel sau chiar prin atasarea de prefabricate din lemn, astfel de vehicule sunt insa niste corcituri amarate, Africa este plina de ele, mai nou si Ucraina, fiecare se descurca cum poate si cu ce poate.

  8. Stiu ca exista undeva si un studiu german despre Maresal, studiu din care nu se poate deloc spune ca ar fi fost considerat un esec. Adica nu cred ca nemtii ar fi avut vreun motiv sa l considere mai bune decat era.

    se poate consulta aici: http://www.worldwar2.ro/forum/index.php?showtopic=2724&hl=maresal

    „Besides, the Germans themselves admitted afterwards that they were inspired by the Romanian vehicle.

    I have a copy of a report made by Col. Davidescu, who accompanied 2 German tank experts (Ventz and Naymann) who came to see the prototype of the Maresal in January 1944.

    The Germans were very impressed by the vehicle. All the aspects of the Maresal were tested and here are the conclusion of the Germans:

    1. Weight. Maresal was considered to have a very good power to weight ratio and very good speed.

    2. Armour. The Germans considered that the armour was enough to protect the crew against small arms and Soviet anti-tank rifles. They advised not to increase the armor because the best defence for a vehicle is speed and Maresal had a good speed. They were impressed by the original turtle-shape, low profile and easy to produce.

    3. Gun. The Resita gun was considered good enough against any Soviet tank.

    4. Ammo on board. Maresal carried less ammo than the Stug’s but it was considered enough because the Resita gun had excellent balistic qualities, allowing it to fire more accurately.

    5. Engine. Good.

    6. Crew. It seems that Maresal had an original driving system allowing the driver to steer the vehicle with his feet and aim the gun with his hands, at the same time. The Germans were very intrigued by this system, requested several tests on the field and even drived the Maresal themselves. The verdict was that this system was effective and allowed the Maresal to have a only 2-man crew. Ventz said: „It is incredible that you found a way to reduce the crew, we failed to find such a solution all those years.”

    7. Off-road performance. The Germans thought that the distance to the ground is too low and requested several tests in muddy terrain but the Maresal performed well.

    Before leaving, the 2 officers said that Maresal is a very good AFV and they learned a lot from it. Ventz said that after Romania will have 1000 Maresals the Romanian army will be much more effective, and the Maresal will prove to be „ein grosser Hetzer” for the Russians.”

  9. Nu, categoric vanatorul de tancuri Maresal n-a fost un esec! Germanii au urmarit indeaproape dezvoltarea proiectului, basca ca componente si piese importante erau de provenienta germana. Din el a rezultat, foarte probabil, Hetzer-ul german fabricat de Skoda. Esecul a constat in momentul 23 august 1944, cand totul s-a dus naibii, inclusiv la sovietici!

  10. Felicitari WW Foarte bun articol !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *