GANDACI ZBURATORI 7

Acest capitol poate fi lesne intitulat Ziua Angliei, Ziua Prieteniei, Ziua Aliatilor, Ziua Anglo-Americana deoarece vom vedea influenta britanicilor asupra reluarii cercetarilor americane in domeniul dronelor…

1936… an in care amiralul William Harrison Standley, seful Operatiunilor Navale, participa ca reprezentant al US Navy la cea de-a doua conferinta de dezarmare navala de la Londra, in vederea discutarii si semnarii celui de-al doilea tratat naval, 9 decembrie 1935-25 martie 1936. (amiralul Standley a fost in perioada 1941-1943 ambasadorul SUA in URSS. La acea vreme, distinsul domn era ofiter in cadrul Office of Strategic Services/OSS, stramosul CIA. Printre altele, s-a ocupat si de buna desfasurare a Lend-Lease, comunicand necesarul de ajutoare pentru “aliatii” sovietici. Exista surse independente care sustin ca a scris un raport detaliat strict secret destinat Presedintelui in care atragea atentia asupra faptului ca nu trebuie avut „incredere” in sovietici, subliniand faptul ca “perceptia conducerii sovietice fata de legatura cu America e negativa si asa va ramane si in viitor”. Ca fapt divers, amiralul Standley ura doua lucruri, presa si ofiterii incompetenti, fiind unul dintre putinii oameni pe care presedintele Roosevelt ii admira si ii respecta. Dupa Pearl Harbour, secretarul Marinei de atunci a spus cateva cuvinte care exprima personalitatea lui Standley: “Doamne cum avem nevoie de el!”). Asa cum am mentionat in capitolul anterior, nu vom insista asupra acestui tratat dar ne oprim fugitiv asupra “legaturii” anglo-americane in “propasirea” dronelor precum, si aruncam un “ochi” asupra sfaturilor, invatamintelor si avertismentelor ignorate de catre toti ale lui Billy Mitchell deoarece, indirect, a determinat reluarea cercetarilor!

Incepem cu Billy Mitchell… Revenind in State ca erou in anul 1919, in calitate de sef adjunct al USAAS, Mitchell a fost ingrozit de demobilizarea aproape totala a fortei aeriene creata de el, superiorii sai considerand ca “nu mai este nevoie” de aviatie, basca dezinteresul fata de aceasta forta de elita. Conducerea US Army considera aeronavele ca fiind niste obiecte scumpe a caror unica utilitate era recunoasterea, drept urmare a devenit foarte vocal, sustinand ca natiunea nu trebuie inselata cu ideea ca “acest razboi a pus capat tuturor razboaielor”. Mitchell considera ca “urmatorul razboi va depinde de forta aeriana” iar “o natiune ambitioasa care detine forta aeriana ar putea fi in masura sa controleze intreaga lume mai usor decat o natiune care a controlat un continent in trecut”…Interesanta viziune, nu credeti? Pai forta aero-navala a SUA cam domina uscatul si apa astazi, chiar daca China vine tare din urma iar Rusia face hau-hau!

Declaratiile acestea comasate cu ideea ca marile cuirasate considerate invulnerabile in fata atacului din aer de catre Marina n-au facut decat sa infurie amiralii Marinei. Chiar si pentru conducerea US Navy micile aeroplane erau doar niste “tantari inofensivi” in fata maretiei si blindajului formidabil al cuirasatelor si crucisatoarelor…Pentru ofiterii Marinei era de neconceput ca David sa-l invinga pe Goliat. Si Mitchell avea sa plateasca “cutezanta”…

Datorita ideilor sale sustinute vehement si pentru curajul de a spune adevarul, a fost poreclit “Mitchell agitatorul” de corpul ofiterilor US NaVY&USAAS, pe seama sa circuland numeroase bancuri care faceau deliciul acestora – mai pe romaneste il luau la “misto”! Cu toate piedicile si mizeriile Mitchell si-a vazut de “drum” construind aerodromuri, infiintand corpul mecanicilor in cadrul USAAS, cerand realizarea de aeronave destinate transportului de trupe si a scolilor de pilotaj civile care urmau sa devina “pepiniera” de piloti in caz de razboi. A incurajat dezvoltarea de bombardiere cu raza lunga de actiune capabile sa zboare peste Oceanul Atlantic si a bombelor antiblindaj destinate distrugerii marilor nave de razboi. Tot el a fost creatorul Aerial Forest Fire/AFF in anul 1919, structura care in doar 4 ani a raportat peste 4000 de incendii de padure, salvand mii de hectare si milioane de dolari. Tot Mitchell a ordonat crearea Patrulei Aeriene de Frontiera/Border Patrol/BP.

Interesant e si faptul ca Mitchell considera ca razboiul s-a incheiat prea devreme, fiind de parere ca Aliatii s-au grabit acceptand Armistitiul. Mitchell considera ca daca razboiul ar fi continuat, puterea aeriana ar fi marit avantajul aliatilor la masa negocierilor prin distrugerea totala a fabricilor si a masinii de razboi germane, fara posibilitate de revenire rapida. El a afirmat ideea ca, datorita Armistiului, SUA urmau sa se-ntoarca dupa ani si ani pentru a termina treaba dandu-i Germaniei lovitura de gratie (a fost vizionar din punctul meu de vedere…Cert e faptul ca USAF s-a intors in WW II terminandu-si treaba cu pierderea a mii de vieti tinere din randul aviatorilor). Mitchell, dupa cum Istoria a dovedit, avea dreptate, in cativa ani Germania incepuse deja sa se reindustrializeze si sa se reinarmeze…

In ciuda detractorilor, Mitchell nu era nicicum slab de inger ca sa cedeze in fata amenintarilor si sicanelor continuand sa sustina Forta Aeriana, dand interviuri in presa vremii, iar faptul ca spunea adevarul deranja teribil conducerea US Navy si USAAF. In interviuri sustinea ca banii contribuabililor ar trebui cheltuiti pe realizarea de aeronave de lupta nu pe mari nave de razboi, deoarece avioanele ar putea scufunda nave de orice tonaj. In urma interviurilor a izbucnit un scandal monstru intre sustinatorii si detractorii ideilor lui Mitchell (spre exemplu publicatia New York Times considera ca “tara nu-si permite sa ignore pretentiile lui Mitchell”, cerand ca acesta sa aiba posibilitatea sa-si demonstreze teoriile, asa cum ceruse dealtfel prin intermediul presei, bombardand din aer nave de lupta germane capturate la Armistitiu). Mitchell nu mai putea fi ignorat de conducerea Armatei, nici macar de generalul John Joseph Pershing care impreuna cu alti ofiteri de rang inalt considera ca “este imposibil sa scufunzi o nava de razboi prin bombardament aerian” si bineinteles, de catre Seful Operatiunilor Navale din Marina SUA, Amiral Robert Edward Coontz la acea vreme (Pershing a fost comandantul American Expeditionary Forces/AEF in WW I si sef al MStM in perioada 1921-1924).

Mai mult decat atat, presiuni puternice asupra conducerii Marinei au venit din partea Presedintelui SUA, Warren Gamaliel Harding (1921-1923, cel de-al 29-lea presedinte al SUA) si a Congresului, acestia dandu-i permisiunea lui Mitchell de a utiliza nave germane pe post de tinte. In fata acestor presiuni, US Navy n-a mai avut ce face si-a trebuit sa accepte demonstratia indiferent de riscuri, chiar unul dintre secretarii Marinei, Onorabilul Josephus Daniels, oferindu-se voluntar sa stea pe nava pe care Mitchell ar bombarda-o, convins fiind ca aceasta nu va suferi nicio ”zgarietura”.

De voie de nevoie, in februarie 1921, Secretarul de Razboi Newton Diehl Baker Jr. si secretarul Marinei Josephus Daniels au fost, intr-un final, de acord cu o serie de exercitii comune intre United States Army Air Force/USAAF si US Navy, exercitii cunoscute sub numele de Project B/Proiect B, autorizand folosirea de nave germane capturate pe post de tinta, inclusiv folosirea unor nave vechi sau in surplus ale Marinei.

Mentionam faptul ca nu toti amiralii erau impotriva ideilor lui Mitchell, spre exemplu amiralul William Freeland Fullam (Flota Pacificului) considera ca “odata cu progresul facut in domeniul aviatiei, puterea navala va fi in subordinea sau dependenta de puterea aeriana”(mare dreptate avea fiindca portavioanele aveau sa devina “cireasa de pe tort” cativa ani mai tarziu, in WW II, statut pe care si-l mentin si in ziua de astazi).

Marina, fara nicio tragere de inima, si-a dat acordul trecand la fapte, testele fiind programate in perioada iunie-iulie 1921, acestea urmand a se desfasura in largul coastelor Virginiei/Oceanul Atlantic. In timp ce Marina pregatea navele tinta, Mitchell a creat pe data de 1 mai 1921, 1^st Provisional Air Brigade/Brigada Aeriana Provizorie Nr.1, compusa din 125 de aeronave si 1000 de oameni care nu aveau experienta in scufundarea navelor de razboi/lupta pe mare – 6 escadrile dotate cu aeronave: SE-5, vanator, escadrila 50/88; Martin NBS-1/MB-2, bombardier bimotor cu raza scurta de actiune; Handley-Page Type O/400, bombardier bimotor; Caproni CA-5, bombardier greu bimotor. Toate aeronavele erau biplane, celelalte escadrile avand numerele 49/96 si 1/5 –ultimele doua escadrile formau Grupul 7 Observatie si zburau biplane De Havilland D.H.4 si Douglas O-2, fiind bazate la Mitchel Field/New York, cea de-a doua locatie a Brigazii. Unele bombardiere veneau de la Kelly Field/Texas. Au mai avut in uz cel putin o ambulanta aeriana Curtiss Eagle. Mitchell a ordonat Brigazii 21/B21 sa se antreneze impotriva unor nave-macheta in apropiere de Langley Field/Virginia, aici gasindu-se toate unitatile USAAS de pe coasta atlantica si Air Service Tactical School/Scoala Tactica a Serviciului Aerian al Armatei SUA (B21 avea sa devina 2^nd Aircraft Wing a USAF din data de 1 martie 1935, efectuand misiuni de bombardament si recunoastere. Aceasta Aripa a fost prima dotata cu bombardiere B-17).

Aceasta Brigada provizorie urma sa fie folosita in cadrul Proiectului B, ce urmarea demonstrarea vulnerabilitatii navelor Marinei in fata unui atac aerian. Echipajele erau formate din ofiteri-studenti si piloti selectati din baze aeriene de pe intreg teritoriul SUA. Printre ofiterii participanti s-a aflat si Alexander Nikolaievich Prokofiev de Seversky, inginer aeronautic si fost locotenent in Marina Imperiala Rusa, cu mare experienta de lupta, ceea ce a facut sa fie selectat de catre Mitchell (Seversky a ramas in SUA in anul 1917 oferindu-si serviciile Departamentului de Razboi – a fost trimis in misiune de guvernul provizoriu rus condus de Kerensky si nu s-a mai intors. A fost pilot de test pentru SE-5, a inventat o metoda de realimentare in zbor, a lucrat cu Sperry Giroscope Company si a fondat Seversky Aircraft Corp in anul 1928. In SUA era numit Alexander de Seversky si a fost unul dintre adeptii crearii aviatiei de bombardament strategic, a bombardierelor cu raza lunga de actiune). Interesant e faptul ca Seversky, in prima sa misiune de lupta, si-a pierdut piciorul drept insa dupa doar un an zbura din nou. Per total, pana la ramanerea in State, Seversky zburase in 57 de misiuni si doborase 13 aeronave germane fiind considerat cel mai bun pilot din Marina Tarista. “Rusul” a invatat pilotii Brigazii ca “cel mai bun mod de a scufunda o nava e lansarea bombei pe aceasta, nu langa nava”.

Primul test a avut loc in data de 21iunie 1921, trei hidroavioane Felixstowe F-5L/US Navy scufundand fara probleme submarinul minier costier german U-117/Tip UE II/1512 tone in imersiune, aflat la ancora la 93 km est de Cape Charles, in apropiere de Chesapeake Bay/Virginia, lansand asupra acestuia 12 bombe de la altitudinea de 335 m. Fiecare bomba cantarea 74 kg avand o incarcatura de 53 kg de TNT. Cele trei aeronave si-au lansat bombele in doua serii, prima serie a constat din trei bombe iar a doua din noua bombe, ambele salve cazand intr-un cerc cu diametrul de 46 m in jurul submarinului, acesta scufundandu-se la 7 minute dupa lansarea celei dea doua salve. Aceasta zi e considerata de catre istoricii militari ca fiind “ziua in care Avionul a schimbat viitorul razboiului naval”.

Opt zile mai tarziu, pe 29 iunie 1921, aeronave apartinand US Navy au reusit sa gaseasca vechiul cuirasat dezafectat, USS Iowa/BB-4/1897-1898/11528 tone/4 tunuri de 300 mm, prima nava-tinta radioghidata din lume, aflat undeva la 46 km distanta de tarm dupa doar 1,57 ore de la decolare, atacandu-l cu bombe inerte. Batrana nava a fost modificata pe Santierul Naval din Philadelphia, batranului cuirasat indepartandu-i-se armele, sigilandu-i-se compartimentele si instalandu-i-se pompe de santina suplimentare pentru a ii incetini scufundarea. De asemenea i s-a instalat echipamentul de control radio realizat de catre inginerul John Hays Hammond Jr., supranumit “parintele controlului radio” de catre americani (despre navele-robot intr-un articol viitor). Nava-tinta a fost dusa la Chesapeake Bay in anul 1920 cu echipaj uman dupa care a ramas “orfana”, fiind controlata de pe cuirasatul USS Ohio/BB-12 (Clasa Maine, 13900 tone, 4 tunuri de 300 mm).

La 13 iulie 1921, bombardiere ale Armatei au scufundat distrugatorul german capturat G-102 iar 5 zile mai tarziu, pe 18 iulie, crucisatorul usor SMS Frankfurt/Clasa Wiesbaden/7276 tone/8 tunuri de 150 mm/blindaj cuprins intre 60-100 mm a fost scufundat de catre bombardiere MB-2 ale Armatei si Marinei la ora 18.25 minute, 74 de bombe fiind lansate asupra sa la Cape Henry/Virginia. Interesant e faptul ca bombele de 110 si 140 kg i-au provocat pagube neinsemnate, doar bombele de 250 si 270 kg au reusit sa-l trimita la fund. US Navy&USAAF au invatat o lectie pretioasa, pentru a scufunda o nava puternic blindata e nevoie de bombe grele de peste 250 kg…

In data de 20 iulie 1921 avea sa-nceapa ultimul exercitiu, Marina infuriata si surprinsa de rezultatele neasteptat de bune obtinute de “aeroplane” ofera drept nava-tinta cuirasatul german SMS Ostfriesland/Clasa Helgoland, 24700 tone, 12 tunuri de 305 mm, pe care-l considera “de nescufundat” datorita blindajului cuprins intre 300-635 mm. A doua zi, pe 21 iulie 1921, sub comanda locotenentului Clayton Bissell cinci aeronave MB-2 au lansat cate o bomba de 498-500 kg obtinand trei lovituri directe asupra Ostfriesland… Le-au urmat alte sase MB-2 inregistrand trei lovituri in apropierea carenei provocand ruperea placilor de blindaj. Dupa doar 22 de minute de la primul atac, la ora 12.40, cuirasatul considerat “de nescufundat” a disparut in adancuri. Cea dea saptea bomba in greutate de 907/910 kg a fost aruncata in apropierea vartejului produs de nava care se scufunda de un bombardier Handley-Page Type O/400, insa nu mai era nevoie de ea…Mitchell demonstrase in doar 22 de minute ca se poate, ca David il poate invinge lesne pe Goliat! Cand US Navy a decis sa reia cercetarile cu privire la “drone”, demonstratia ca David il poate dobori pe Goliat a cantarit mult!

A fost destul, presa care umarea atent exercitiile i-a dat dreptate lui Mitchell mentionand ca “puterea aeriana ar trebui sa fie in prima linie de aparare a natiunii americane nu navele de suprafata, fiindca fortele aeriene care actioneaza de pe bazele terestre sunt in masura sa le atace”. Drept urmare a reusitei, Mitchell a cerut ca USAAS sa preia controlul total asupra apararii pana la distanta de 370 km de tarm, zona pe care astazi o numim Exclusive Economic Zone/EEZ/Zona Economica Exclusiva (zona maritima adiacenta marii teritoriale a unui stat riveran). Asta era deja prea mult pentru amiralii Marinei… Pentru a potoli furia acestora, superiorii lui Mitchell l-au trimis in Hawaii in speranta ca opinia publica Americana si presa vor uita de el. Insa au facut o mare greseala…Mitchell s-a intors cu un raport deloc pozitiv legat de masurile de aparare din Golful Hawaii, respectiv baza aero-navala Pearl Harbour, considerand ca aceasta e lipsita de aparare in fata unui eventual atac aerian japonez. N-a avut noroc, superiorii au considerat raportul un “nonsens, o aberatie”, asa ceva nu se putea intampla. Ulterior a plecat in Europa si Orientul Mijlociu pentru a vedea progresele din domeniul Aviatiei, intorcandu-se in anul 1924, stresandu-si din nou superiorii cu un raport alarmant de 323 de pagini.

Profetic, despre forta aeriana a Japoniei Mitchell concluziona, citez: ”Trebuie sa aveti grija, nu trebuie subestimata”. Mitchell sustinea inca din 1924 ca Japonia e natiunea dominanta in Asia, basca faptul ca se pregatea sa lupte cu SUA in viitorul apropiat. Chiar a prezis ca atacurile aeriene japoneze se vor da la Pearl Harbour/Hawaii, in Alaska si in Filipine. Din pacate raportul sau a fost ignorat atunci de superiori fiind citit de catre seful lui pentru prima data dupa…doi ani.

Spunand adevarul, si-a atras furia superiorilor fiind somat sa taca sau va fi sanctionat. Deoarece nu s-a conformat “sugestiei” a fost condamnat pentru insubordonare de catre Curtea Martiala, considerat “nebun” si degradat de la gradul de general de brigada la cel de colonel/1925. Intr-un final, pe data de 1 februarie 1926 si-a dat demisia din armata. A continuat sa scrie carti, sa tina conferinte si sa militeze pentru dezvoltarea Fortelor Aeriene. In 1936 scria: “Toti cei care m-au judecat la curtea martiala vor conduce fortele care vor apara tara noastra in Al Doilea Razboi Mondial. Nadajduiesc ca intr-o zi vor recunoaste ca au gresit”. Atunci a lansat si ultima sa profetie murind nu mult dupa aceea: “Al Doilea Razboi Mondial va incepe in cel mult cinci ani”. Nu s-a inselat deloc, WW II a inceput peste cinci ani iar generalul Douglas MacArthur, unul dintre cei care-l condamnasera la Curtea Martiala, avea sa conduca fortele americane. N-a trait sa vada atacul japonez de la Pearl Harbour insa Natiunea si Armata pe care le-a iubit aveau sa-si ceara scuze, formal, in 1946, Billy Mitchell fiind decorat post-mortem cu Medalia de Onoare a Congresului. In sfarsit, recunoscusera c-au gresit!

De ce am facut aceasta paranteza maricica…Am facut-o fiindca Billy Mitchell a determinat indirect reluarea cercetarilor pentru “bomba zburatoare”. Mai mult decat atat, in iulie 1923 a recomandat folosirea de “bombe-zburatoare” in bombardamentele-test impotriva marilor cuirasate, cerere refuzata in august…

FAIREY IIIF -MAREA BRITANIE

Mergem acum catre amiralul William Harrison Standley, seful Operatiunilor Navale, care participa ca reprezentant al US Navy la cea dea doua conferinta de dezarmare navala de la Londra unde, intr-un final, s-a semnat cel de-al doilea tratat naval/9 decembrie 1935-25 martie 1936. Ei bine, spre norocul US Navy, amiralul Standley a fost invitat sa participe live la un exercitiu de tragere desfasurat de britanici impotriva tintei-aeriene DeHavilland Queen Bee (trebuie sa mentionez faptul ca primele aeronave transformate in avioane-tinta de catre britanici au fost 3 exemplare de Fairey IIIF/1927 –biplane biloc de recunoastere motorizat cu Napier Lion XI/V12/570 CP. Acestea au fost rebotezate Fairey Queen si au reprezentat baza de plecare pentru primul UAV radioghidat din lume produs in serie, DH.82 Queen Bee -412 produse in perioada 1935-1943, cu roti sau flotoare. Despre Queen Bee vom vorbi in seria britanica a dronelor…). Nu se stie data participarii amiralului Standley la exercitiul de tragere insa se stie ca prima tragere impotriva unui avion-tinta radiocomandat Fairey Queen s-a facut de catre artileristii antiaerieni ai Royal Navy/Home Fleet in Gibraltar-Marea Mediterana/ianuarie 1933, si a fost un fiasco total…Iata si povestea!

Ianuarie 1933, batranul cuirasat HMS Valiant-1914/Clasa Queen Elizabeth/33.790 tone/4 tunuri calibrul 381 mm/14 calibrul 152 mm/2 hidroavioane/o catapulta ia la bord un hidroavion-tinta radioghidat Fairey Queen, exemplarul nr.3, ultimul dealtfel! Celelalte doua fusesera pierdute in ianuarie 1932 in timpul testelor de zbor desfasurate pe HMS Valiant –nr.1 si nr.2 au cazut in mare, primul dupa 18 secunde de la parasirea catapultei iar celalalt la 25 de secunde dupa parasirea catapultei (cauza probabila a fost dereglarea autopilotului giroscopic datorita acceleratiei mari dezvoltata in etapa catapultarii, aeronavele rasturnandu-se si prabusindu-se in mare. Prima aeronava s-a prabusit pe data de 30 ianuarie 1932 dupa 18 secunde de la lansare, fiind urmata de surata sa pe data de 19 aprilie dupa 25 de secunde de la lansare). Pe 14 septembrie 1932, a fost lansat cu succes de pe HMS Valiant si Fairey Queen Nr.3, acesta fiind recuperat. In ianuarie 1933, Nr.3 a fost urcat din nou la bordul HMS Valiant deplasandu-se in Marea Mediterana/Stramtoarea Gibraltar pentru a participa ca tinta-aeriana la manevrele Home Fleet din perioada aprilie-mai, reusind sa devina protagonista unui imens scandal care a zguduit Royal Navy, facand deliciul presei insulare, basca interpelarile din Parlament.

DRONA QUEEN BEE -MAREA BRITANIE

Aprilie 1933, Fairey Queen Nr.3 e luat in tinta de tunarii de pe crucisatorul greu HMS Shropshire/Clasa County/13.315 tone/8 tunuri calibrul 203 mm/tunuri antiaeriene calibrul 40 mm QF2Mk.8 “pom-pom” pe cand se afla la aproximativ 2 km distanta de nava (foarte probabil) …Dupa ce s-a fatait timp de doua ore prin fata tunarilor de pe HMS Shropshire la altitudinea de 30-30,50 m, timp in acestia epuizasera toata munitia calibrul 40 mm alocata exercitiului, micuta Fairey Queen care fusese lovita o singura data, neletal, amerizand cu bine pe Mediterana chiar in fata navelor participante dupa epuizarea rezervei de combustibil. Micuta aeronava radiocomandata reusise sa faca “de ras” impunatoarea flota britanica, tunarii inregistrand doar o singura lovitura producandu-i avarii minore. “Reusita” a dus la un masiv scandal in presa atunci cand s-a aflat, tunarii antiaerieni ai Royal Navy si ofiterii comandanti fiind acuzati de “incompetenta/incapacitate de lupta/diletantism”. Rusinata de “performanta” tunarilor sai, Amiralitatea a inteles faptul ca “exista o problema grava”, ca e imperios necesar ca tunarii antiaerieni de pe navele sale sa se antreneze cat mai realist fapt ce a dus la productia de serie a Queen Bee, urmasa directa a Fairey Queen (furios si dezamagit de ineficienta tunarilor sai, Primul-Lord al Amiralitatii si Sef al Marinei, Lord Alfred Ernle Chatfield, decide achizitionarea in regim de urgenta a unor aeronave-tinta nepilotate. Asa a intrat in scena De Havilland Queen Bee, aeronava-tinta nepilotata de inalta tehnologie la acea vreme despre care vom vorbi pe larg intr-un articol viitor!). Pana la urma in mai 1933, tunarii antiaerieni de pe crucisatorul greu HMS Sussex/Clasa County reusesc sa o doboare dupa 20 de minute de tragere langa Malta/Marea Mediterana.

Asta n-a reprezentat vreun motiv de bucurie, era totusi jenant pentru Amiralitate si motiv de continuare a scandalului in presa (exista si alte povesti interesante legate de acest scandal care, bineinteles, a continuat sa faca deliciul presei de scandal…Spre exemplu, in august 1938, in Golful Doniford din Somerset, pe atunci tabara de instructie a artileristilor antiaerieni din RAF si Armata, a venit in vizita Onorabilul Leslie Hore-Belisha, Baron, membru al Parlamentului si Secretar de Stat in Ministerul de Razboi, insotit de ofiteri de rang inalt si de aproximativ 50 de membri ai Parlamentului. Urmau sa asiste la o demonstratie live a bunei pregatiri a tunarilor AA, “victima” fiind un…Queen Bee. Totul a fost un fiasco rusinos “victima” scapand bine mersi. O alta poveste sustine ca un escadron de nave apartinand Royal Navy s-a acoperit de rusine intr-o demonstratie de “virtuozitate” artileristica in fata oficialilor. Exasperat de faptul ca artileristii de pe nave nu reuseau sa doboare aeronava-tinta Queen Bee dupa aproape o ora de bubuieli, ofiterul coodonator al exercitiului i-ar fi soptit aghiotantului sa ii transmita operatorului dronei s-o…doboare. Ca urmare, drona s-a “prabusit” in mare aparent in urma focului artileriei AA. Folclor sau nu e de tot hazul! Sau de rasul-plansul!).

Dupa demonstratia live cu Queen Bee, la intoarcerea in State, amiralul Standley recomanda/cere dezvoltarea unor aeronave similare destinate antrenarii artileristilor antiaerieni ai US Navy.

Delmer Statey Fahrney

Drept urmare in august 1936, Plans Division/Divizia Planificare din cadrul Navy’s Bureau of Aeronautics/BuAer/Biroul Aeronautic al Marinei prin persoana comandantului sau, amiralul Earnest Joseph King, il insarcineaza pe capitan-comandorul Delmer Statey Fahrney cu dezvoltarea proiectului aeronavei-tinta (amiralul King era un profesionist de mare clasa si unul dintre principalii comandanti americani din WW II. Rece, calculat si necrutator cu incompetentii, el e omul despre care secretarul Marinei, Frank Knox, spunea pe data de 23 decembrie 1941 dupa atacul japonez de la Pearl Harbour – “Doamne cum am nevoie de el”…Amiralul avea mare experienta in operatiuni navale ce implicau portavioanele, la inceputul anilor *30/sec.XX fusese comandant pe USS Lexington/CV-2 “Lady Lex”, si-asta se va vedea in toate operatiunile navale americane din WW II, basca ca pana pe data de 21 decembrie 1941 fusese comandantul Flotei Atlanticului. Avea s-ajunga pe data de 17 decembrie 1944, datorita meritelor sale, la rangul de Amiral al Flotei. Despre Comandantul Earnest J.King subordonatii spuneau “Este mai rau decat iadul” insa un lucru era clar, in acei ani, CV-2 era considerata in US Navy una dintre cele mai eficiente si mai bine puse la punct nave cu echipaj bine antrenat si bine inchegat. Asta datorita necrutatorului King! Locotenent-comandor Delmer Statey Fahrney, viitor contraamiral, a absolvit academia Navala din Annapolis/Maryland in 1920. In noiembrie 1924 obtine brevetul de pilot naval la NAS Pensacola/Florida. In octombrie 1930 absolva cursurile Institutului de Tehnologie Cambridge din Massachusetts primind diploma Master of Science in Aeronautical Engineering/Profesor in Stiinta si Inginerie Aeronautica. In iulie 1934 activeaza pe USS Lexington iar in aprilie 1936 e repartizat la Fabrica de Avioane Navale din Philadelphia/Pennsylvania unde timp de sase luni conduce Inspection Division/Divizia de Inspectie. Aici, timp de 3 ani si jumatate, raspunde de dezvoltarea si productia aeronavelor-tinta radiocomandate destinate antrenarii tunarilor US Navy.

DH82 QUEEN BEE -1941

In iunie 1940, datorita meritelor sale, Fahrney e repartizat la Bureau of Aeronautics, Navy Department /Biroul de Aeronautica, Departamentul Marinei, in Washington DC, unde conduce Special Design Branch/Sectia Proiecte Speciale care se ocupa, printre altele, cu proiectarea avioanelor radio-comandate, a dronelor de asalt, a planoarelor si avioanelor de antrenament, a armamentului de aviatie etc. In aprilie 1941, secretarul Marinei de atunci William Franklin Knox/11 iulie 1940-28 aprilie 1944 ii trimite o scrisoare de apreciere in care scrie:”Secretarul Marinei doreste sa profite de aceasta ocazie pentru a va felicita pentru conducere, cunostintele tehnice si zelul remarcabil care au facut ca acest proiect sa fie un beneficiu/castig imens pentru Marina”. Ulterior a primit Letter of Commendation/Scrisoare de Recomandare din partea secretarului adjunct al Marinei James Vincent Forrestal/22 august 1940-16 mai 1944 primind Navy Commendation Ribbon&Commendation Ribbon/Panglica de Merit pentru realizari remarcabile si serviciu merituos, scrisoare in care scria: “Pentru indeplinirea remarcabila a sarcinii in timp ce indeplinea functia de sef al Sectiei Proiecte Speciale din iunie 1940 pana in iulie 1943, fiind un lider cu initiativa si capacitate creativa exceptionale, a contribuit la realizarea a cel putin doua tipuri de arme speciale care au fost folosite cu succes impotriva inamicului. El a jucat, de asemenea, un rol esential in dezvoltarea, achizitionarea si livrarea catre flota a aeronavelor-tinta controlate prin radio, imbunatatind astfel substantial eficienta tunarilor antiaerieni. Prin priceperea sa tehnica si devotamentul fata de Marina, capitanul Fahrney a oferit servicii de nepretuit pentru bunul mers al razboiului”. In iunie 1943, Capitan-Comandor Fahrney e numit Ofiter-Comandant al Naval Air Modification Unit/NAMU din cadrul Naval Air Materiel Center la baza navala Philadelphia/Pennsylvania. NAMU se ocupa cu adaptarea aeronavelor standard ale Marinei pentru misiuni/scopuri speciale. Aici, in perioada 3 aprilie 1943-4 martie 1944 s-a ocupat cu dezvoltarea unei unei drone de asalt radioghidata, specificatii, cerinte, echipament de control, operatori etc, drona relativ putin cunoscuta care a si luptat in Pacific. Dar sa nu anticipam…).

Va urma.

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

axisafvs.blogspot.com

https://historycollection.com › …

https://airandspace.si.edu › sov…

https://www.researchgate.net › …

https://owlcation.com › World..

https://www.history.navy.mil › histories › pdfs

marinelink.com

https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›

http://www.aviation-history.com › …

https://www.nationalmuseum.af.mil › …