POMPA DE INALTA PRESIUNE (partea 3)

Revenim la Bull si la super-tunul sau. Asa cum mentionam in articolul anterior, US Army a devenit interesata de program oferind sprijin material, logistic si financiar, un sustinator al proiectelor lui Bull fiind nimeni altul decat General-locotenent Arthur Gilbert Trudeau, directorul US Army Research and Development, acesta fiind impresionat de „viziunea” lui Bull (datorita lui, US Army a acceptat sa furnizeze echipei lui Bull un radar de ghidare a focului ce deservea rachetele Nike Hercules –raza de actiune 40 km altitudine –tehnologie mult prea noua la acea data. O baterie de rachete Nike Hercules era deservita de patru sisteme radar grupate in Integrated Fire Control/IFC –Target Tracking Radar/TTR+Target Ranging Radar/TRR+Missile Tracking Radar/MTR+High-Powered Acquisition Radar/HIPAR. Se pare ca generalul Trudeau a aranjat si finantarea programului HARP, cert este faptul ca datorita lui US Navy a furnizat un tun naval de 406 mm, contractul si transportul acestuia+vehiculele speciale costand doar…2000 de dolari).

Programul parea a merge inainte, in sfarsit, insa asta era doar o iluzie, vechii „prieteni” de la CARDE ai lui Bull faceau presiuni asupra Ministerului Apararii de la Ottawa sugerand ca HARP este doar „o inselatorie” (cel mai vehement oponent si critic al programului a fost un oficial guvernamental de rang inalt pe nume J.L.Orr, la acea vreme indeplinea functia de consilier in cadrul Ministerului Cercetarii si Industriei canadian. Individul aplica tot felul de tertipuri legale, financiare si birocratice pentru a submina proiectul HARP. Ahhh, metoda asta ne e binecunoscuta, nu-i asa? Multumim din inima…Partidului. Mister Orr si „pretenii” de la CARDE sunt cei care au pus capac realizarii primului sistem canadian de lansare a satelitilor, existand voci care sustin ca SUA n-ar fi tocmai straine de acest fapt. Indiferent daca e sau nu asa, interesul poarta fesul. Interesul celor „mari”, bineinteles! Daca isi inchipuie cineva ca „ai nostri” joaca cartea „interesului national” se inseala amarnic). Probabil, datorita presiunilor si influentei politice, Canadian Department of Defence Production/CDDP a negat faptul ca promisesera finantare in valoare de 500.000 de dolari canadieni –motivul invocat „Universitatea McGill desfasoara doar proiecte industriale, civile, nicidecum militare”. Deci, cu alte cuvinte, n-aveau experienta necesara dezvoltarii unor echipamente militare de top!

Cu chiu cu vai, in martie 1962, Bull si Mordell organizeaza o conferinta de presa anuntand oficial programul HARP, sperand ca astfel sa mentina interesul conducerii Universitatii McGill. Ei au prezentat programul ca fiind mult mai avansat decat era in realitate, aratand presei inclusiv cateva modele de proiectile destinate HARP, numite „proiectile Martlet”. Oricum, si-au atins obiectivul deoarece presa a aratat mult interes, cu atat mai mult cu cat exista sustinere din parte US Army. Dandu-si seama ca nu mai au cum sa-si retraga sprijinul, basca sa-si mai recupereze banii dati sub forma de imprumut lui Mordell si Bull (200.000 de dolari canadieni), conducerea Universitatii McGill s-a justificat in fata sponsorilor ca, citez:”Proiectul HARP nu este finantat de catre Universitate, ci de contracte din partea unor guverne si institutii care doresc sa utilizeze aceasta facilitate unica”. Practic, asta insemna un singur lucru, un singur beneficiar, US Army!

In aprilie 1962 au inceput lucrarile la site-ul HARP pe Insula Barbados, sapandu-se in creta insulei un sant destinat amplasarii imensului tun calibrul 406 mm (avea lungimea de 20,73 m si cantarea 122 kg. Amplasamentul tunului era betonat. Tunul era ridicat hidraulic pe suporti, intregul sistem cantarind 40 de tone). Totodata, s-a realizat o linie de cale ferata ce urma a deservi tunul. La 7 km de amplasamentul tunului se afla Aeroportul Grantley Adams/Seawell, calea ferata facand legatura intre aeroport si amplasamentul HARP. Multe piese, componente, subansamble, furnituri, etc au fost aduse in Barbados pe calea aerului. Tunul a venit in Barbados dispus pe vagon-platforma la bordul navei de debarcare USS Lt.Col John U.D.Page (LCT/Landing Craft Tank, lungime 103,50 m, echipaj 38-50, deplasament 2000 de tone). Amplasamentul HARP a fost gata la inceputul toamnei lui 1962, arma fiind operationala, insa atelierele, depozitele, generatoarele, instalatiile de telemetrie, amplasamentul radarului, etc nu erau inca pe deplin functionale. Cu toate acestea, situl de lansare din Barbados incepea sa semene cu un poligon de lansare rachete in spatiu (la apogeu, acolo lucrau peste 300 de oameni, multi dintre acestia fiind localnici angajati. Bull a avut o idee geniala pentru care a primit aprecieri din partea presei: a scolarizat localnici la fata locului –constructori cladiri, drumuri, cai ferate; soferi; manipulanti incarcaturi si utilaje grele; artificieri; sanitari; etc. Multi au invatat o meserie aici, multi au invatat sa scrie si sa citeasca, pentru localnici HARP a fost o binecuvantare. Sa nu uitam ca la acea vreme Barbados era o tara saraca care inca nu-si dobandise independenta). Nu mult dupa aceea, HARP s-a confruntat cu prima criza majora generata de tensiunile dintre SUA si URSS cu privire la rachetele nucleare sovietice amplasate in Cuba (14 octombrie 1962-20 noiembrie 1962), initiatorii proiectului, printre care si US Army, temandu-se ca sovieticii, dar si cubanezii, vor vedea acest proiect ca pe o amenintare directa, putand executa lovituri aeriene preventive (nu se stie daca sovieticii cunosteau proiectul HARP, principala misiune a spionilor KGB si GRU din SUA fiind furtul de tehnologie militara de top).

In ianuarie 1963, HARP era gata pentru primele teste, fiind programata o serie initiala de 12 lansari. Urmau a folosi primele proiectile proiectate pentru HARP, numite Martlet -1.

Martlet-1 era o proiectil-sonda, principalul sau rol fiind de a testa tehnologia cargo si balistica, acest proiectil putand fi dotat cu un emitator radio de mica putere 1 Watt sau alte echipamente electronice dispuse in ogiva (s-a folosit chiar si balast din lemn). Avea urmatoarele caracteristici: proiectat 1962; proiectil sabot avand aripioare stabilizatoare; prima lansare HARP -21 ianuarie 1963. Proiectilul a fost lansat la 80◦ elevatie si a zburat timp de 2,41 minute, a atins apogeul de 27 km, cazand in apa la 11 km departare de locatia de tragere; ultima lansare HARP -1 februarie 1963; greutate 205 kg; inaltime 1,78 m; diametrul 17 cm; apogeu 27 km. Pentru lansarea proiectilului la aceasta altitudine se foloseau 330 kg cordita. Inainte de a trage Martlet-1, tunul HARP, calibrul 406 mm, a tras un proiectil umplut cu balast din lemn, greutatea acestuia+incarcatura de azvarlire insumand 315 kg. Acest proiectil de test a atins 1000 m/s la gura tevii, a zburat timp de aproximativ 58 de secunde atingand 3000 m altitudine, cazand in apa la aproximativ un km de tarm. Se pare ca doar 4 proiectile Martlet-1 au fost realizate de catre Bull, conform unor surse.

   Primele teste cu tunul HARP dovedindu-se un succes, in aprilie 1963 incepe cea de a doua serie de teste utilizandu-se noul proiectil Martlet-2, o imbunatatire a Martlet-1.

Martlet-2, proiectil-sonda, a fost folosit pentru cercetari la altitudini de pana la 180 km, avand la activ aproximativ 200 de lansari efectuate intre 1963-1967. O lansare era foarte ieftina, aproximativ 3000 de dolari, facand-o ideala pentru diverse aplicatii si, mai mult decat atat, se puteau face lansari din ora in ora (acest fapt, in opinia expertilor, face ca Martlet-2 sa fie unul dintre cele mai reusite vehicule sub-orbitale create vreodata). De regula se folosea incarcatura chimica ejectabila pentru a se putea observa traiectoria, dar erau dispusi in „nasul” rachetei si senzori de telemetrie multicanal, senzori atmosferici, senzori de detectare a radiatiilor nucleare (US Army, dar si USAF erau interesate la acea vreme de informatii legate de conditiile meteorologice, chimice si fizice ale atmosferei superioare, avand in vedere altitudini cu mult mai mari decat cele ce puteau fi atinse de baloanele meteo operationale pe atunci. Aceste informatii erau absolut necesare pentru proiectarea aeronavelor supersonice de mare altitudine si a rachetelor balistice intercontinentale cu capacitati MIRV).

MARTLET 2C

Martlet 2G

Martlet-2 avea urmatoarele caracteristici: prima lansare HARP –probabil iunie 1963, atingand apogeul de 92 km; ultima lansare HARP -22 iunie 1967; greutate 190 kg cu sabot/84 kg fara sabot. Sabotul era detasabil dupa iesirea proiectilului pe gura tevii, placile sabotului fiind realizate din placaj laminat, acestea desprinzandu-se dupa ce proiectilul parcurgea 6,50 km; greutate incarcatura cargo 84 kg, incarcatura fiind ejectata. Martlet-2 era proiectat sa poata duce chiar si incarcaturi/echipamente multiple, putandu-se executa astfel mai multe misiuni/obiective/cercetari/teste, economisindu-se astfel timp si bani. Se pare ca datorita costurilor mici nu au existat lansari cu incarcatura multipla (Martlet-2 putea duce magnetometre, senzori de temperatura, densimetre, o sonda Langmuir –diagnoza plasmei. Pentru ca circuitele electronice sa nu fie afectate de lansare, acestea erau turnate intr-un bloc de epoxid, impiedicandu-se astfel deteriorarea acestora); lungime 1,68 m; diametru 13 cm; apogeu 180 km, atins pentru prima data pe 19 noiembrie 1966, timp de zbor 6,66 minute; numar de proiectile construite 148 (200 dupa alte surse).

  In 1963 au fost dezvoltate si primele rachete ce erau lansate de HARP. Programul Martlet-3A a debutat in primavara lui 1963, primele teste debutand in septembrie, durand pana la sfarsitul anului. Martlet-3A avea urmatoarele caracteristici: racheta cu o singura treapta, combustibil solid; greutate 200 kg; lungime 1,70 m; diametru 13 cm; apogeu 150 km; prima lansare HARP -5 septembrie 1963; ultima lansare HARP-15 ianuarie 1964; sarcina utila 18 kg. Teoretic, daca racheta atingea acceleratia de 12.000-14.000 g la lansarea din HARP si viteza la gura tevii de 2100 m/s, se calculase ca s-ar putea atinge chiar si apogeul de 500 km. Aceasta racheta urma sa duca la Martlet-4, o racheta in trei trepte capabila sa duca un satelit pe orbita. O reusita deosebita a fost izolarea hidrostatica a incarcaturii de propulsie a rachetei. A aparut varianta Martlet-3B prin reproiectarea variantei A, similara in mare masura cu aceasta. 3B avea corpul fabricat din aliaj rezistent la temperaturi inalte, inlocuind aluminiul folosit de stramosii sai.. Dispunea de motor racheta mai puternic, diametrul crescand la 20 cm. De asemenea, avea 6 aripioare de ghidaj fixe in loc de 4 la variantele anterioare. Martlet-3B a avut urmatoarele caracteristici: prima lansare HARP –1 iulie 1964; ultima lansare HARP -17 noiembrie 1965; greutate 180 kg; diametrul 20 cm; fabricate 25 de unitati. A fost ultima incercare de dezvoltare a rachetelor Martlet, variantele D si E+Martlet-4 ramanand doar pe hartie.

Toate aceste realizari remarcabile au impresionat US Army, aceasta fiind de acord sa finanteze anual proiectul cu suma de 1.500.000 de dolari, o crestere semnificativa de la modesta suma de 250.000 de dolari, dar „minunea” n-avea sa tina mult. Cu toate acestea, Guvernul canadian ezita sa se implice substantial financiar, insa imprumutul initial dat de catre Universitate a fost rambursat integral.

 Familia proiectilelor Martlet

In martie 1964, cel mai probabil la presiunea SUA, Guvernul canadian a fost de acord pana la urma sa finanteze in comun proiectul, suma convenita fiind de 3.000.000 de dolari americani. Interesant e faptul ca Guvernul canadian a obligat Universitatea McGill sa finanteze inca o data proiectul pana cand „vor fi rezolvate toate problemele de ordin administrativ si bani vor putea fi alocati”. Asta a dat apa la moara detractorilor proiectului, acestia incercand sa torpileze noul acord canadiano-american si, intr-un final, chiar au reusit sa amane bugetarea proiectului in anul fiscal iulie-1964-iunie 1965. Universitatea McGill a alocat, de voie de nevoie, suma de 500.000 de dolari canadieni, pentru continuarea operatiunilor HARP, dar Guvernul nu si-a tinut promisiunea si nici n-a respectat intelegerea cu americanii, nealocand partea sa de bani timp de mai bine de 10 luni. Sabotajul birocratic avea sa afecteze programul HARP pana la anularea acestuia (mda, reteta asta se aplica si la noi proiectelor de cercetare/inzestrare). Si cum o belea nu vine niciodata singura, US Army avea sa renunte curand la finantarea proiectului, pierduse cursa spatiala in favoarea USAF si…NASA. Incepuse declinul HARP, lupta pentru asigurarea fondurilor, nepasarea decidentilor politici si, intr-un final, scaderea interesului US Army, au produs intarzieri si sincope, multi cercetatori parasind proiectul din lipsa de bani. Peste toate acestea a venit si interdictia de a se face lansari la apogeu mai mare de 100 km, insa si-asa s-au invatat multe din testele care au urmat. In 1967, finantarea HARP era aproape zero, viitorul proiectului fiind incert.

 Tunuri HARP – 1970

Din lipsa de fonduri, Barbados era departe si necesita cheltuieli mari, Bull si conducerea Universitatii McGill au decis deschiderea unui al doilea centru HARP la Highwater/Quebec, pe un teren detinut de familia extinsa lui Bull, aflat in apropierea Universitatii, facilitate numita McGill Aeroballistic Test Center, Doctor Gerald Vincent Bull fiind numit director (terenul masoara 2400 hectare, intanzindu-se peste granita canadiano-americana, fiind situat intre orasele Highwater/Quebec-Canada si Jay/Vermont-SUA). Aici s-a instalat cel de-al doilea tun de 406 mm, insa acesta era destinat tragerilor-test orizontale, elevatia maxima fiind de doar 10◦. Apogeul maxim atins in cursul acestor teste a fost de 70 km, majoritatea testelor fiind axate pe masurarea conditiilor atmosferei superioare. Ulterior, Bull infiinteaza Space Research Corporation/SRC pentru a vinde tehnologia artileriei de raza lunga.

Asta avea sa-l distruga, in urmatorii 10 ani a lucrat pentru diverse guverne straine, precum Republica Populara Chineza, Chile, Taiwan, Irak, Austria, Cehoslovacia (probabil), Africa de Sud, ajutandu-le sa-si perfectioneze tehnica artileristica (spre exemplu, a modificat obuzierul autopropulsat de fabricatie canadiana, GC-45/Gun-Canada-45 calibre, calibrul 155 mm, marindu-i raza de actiune de la 29 km, la aproximativ 40 km. Acest obuzier a fost produs si de catre China/Norinco, Austria, Israel/Soltam, India/Bharat si Africa de Sud/Armscor. S-a aflat si in dotarea Irakului lui Saddam Hussein, via Africa de Sud. A creat o noua munitie, numita Extended Range Full Bore/EFRB, numai in 1973 a vandut 50.000 de astfel de proiectile Israelului –se pare ca e vorba despre un proiectil cu design nou, inovator. Cu design EFRB, un M-107, calibrul 175 mm, tragea la aproximativ 50 km, in loc de 40 km cat batea initial, depasind obuzierele tractate de provenienta sovietica din dotarea sirienilor, M-46, calibrul 130 mm, raza maxima 38 km. Exista supozitii ca Bull a fost ajutat de catre CIA sa vanda sud-africanilor planurilor obuzierului GC-45, unii sustin ca asta i-a ajutat sa infranga Angola). Datorita vanzarilor catre Africa de Sud, stat aflat pe atunci sub embargou, Bull a fost arestat de catre ONU in Africa de Sud unde se ocupa cu vanzarea de armament, consiliandu-i pe sud-africani in proiectarea variantei locale a GC-45, numita G-5. A fost arestat si a facut 6 luni de arest in SUA, in 1980. Avea sa paraseasca continentul american definitiv dupa eliberare, refugiandu-se la Bruxelles.

Cu toate acestea, Bull n-a renuntat niciodata la visul sau, un super-tun cu raza mare de actiune. Succesul sau cu G-5 in Africa de Sud a atras atentia Chinei si Irakului, ambele natiuni cumparand astfel de obuziere via Austria, prin intermediar. La inceputul anilor *80, Bull avea o relatie buna cu dictatorul irakian Saddam Hussein si, mai mult decat atat, cunostea ambitia acestuia de a transforma Irakul intr-o putere regionala. I-a sugerat inteligent lui Saddam c-ar putea deveni putere regionala daca ar avea capacitatea de a lansa sateliti pe orbita, dandu-i drept exemplu Israelul, dusmanul sau de moarte (Israelul tocmai isi infiintase propria agentie spatiala –Israel Space Agency/ISA –insa dezvolta un satelit de spionaj propriu inca din 1979. In 1988, Israelul lanseaza primul sau satelit din seria Ofeq/Ofek cu ajutorul unei rachete Shavit, dezvoltata de statul evreu dupa 1982. Lansarea satelitului Ofek-1 s-a facut de la Baza Aeriana Palmachim, satelitul cantarind 155 kg. Israelul devine cea de a opta natiune capabila sa lanseze obiecte in spatiu). Categoric, Bull a vazut in megalomania lui Saddam oportunitatea de a-si realiza visul, un tun capabil sa lanseze sateliti pe orbita. Visul avea sa-l coste scump, si-asta deoarece n-avea sa scape ochiului vigilent al Mossad, foarte probabil si al VEVAK (serviciul secret iranian, urmas al SAVAK. Astia sunt specializati pe „morti misterioase”, asasinate si disparitii). Ambele tari erau vizate, potential, de catre mega-proiectul lui Saddam cunoscut drept „Proiect Babylon”, vizand realizarea unui super-tun, designul acestuia fiind similar HARP, proiect de care se ocupa Gerald Bull. Proiectul a debutat in 1988.

Bull a inceput proiectul cu realizarea unei variante mini a super-tunului, numita „Baby Babylon”, acesta fiind destinat testelor. Baby Babylon avea calibrul 350 mm si lungimea tevii de 46 m, cantarind aproximativ 102 tone, apogeul calculat pentru proiectile fiind de 180 km. Tragea cu proiectile din plumb cu greutatea de 200 kg, si a fost instalat in desert pe o colina inclinata la 45◦, locatia Jabal Hamrayn, 90 km nord de Bagdad, in centrul Irakului. Primele trageri s-au facut in vara lui 1989, raza de actiune maxima preconizata fiind de 750 km (unele surse sustin ca prima tragere a avut loc pe 22 iunie 1990, iar ultima pe 24 septembrie 1990. Saddam comandase trei astfel de tunuri). Era putin probabil sa atinga aceasta raza de actiune, Mossad-ul israelian fiind de parere ca „momentan nu reprezinta niciun risc de securitate, arma nu este mobila”. Momentan nu reprezenta niciun risc, insa in documentele depuse la Comisia Speciala ONU pe data de 18 iulie 1991, Irakul recunostea ca poseda un tun calibrul 350 mm si lungimea tevii de 45 m, avandu-l in constructie pe al doilea. Comisia ONU il gasise pe Baby Babylon, si si-a stors creierii sa afle daca era capabil sa lanseze proiectile cu incarcatura chimica, bacteriologica sau nucleara. S-au convins, atat ei cat si experti a-i armatelor americana si britanica ca „arma e inexacta si incapabila sa lanseze arme chimice, biologice sau nucleare”.

 SECTIUNE BABYLON GUN

Obiectivul final era insa Big Babylon, un super-tun similar HARP, capabil sa lanseze un proiectil de 600 kg greutate la 500-1000 km altitudine, iar o racheta la 2000 km altitudine (se estima ca o astfel de racheta putea duce la 2000 km altitudine o greutate de 200 kg, costul estimat 600 de dolari per kg). Teava tunului avea 156 m lungime si cantarea 1655 de tone, compunandu-se din 26 de sectiuni a cate 6 m fiecare, calibrul 1000 mm. Per total, Big Babylon cantarea 2100 de tone. La elevatie de 33◦, Big Babylon era, cel putin in teorie, capabil sa lanseze un proiectil de 200 kg la 180 km altitudine, costul unei lansari fiind estimat in 1990, la 120.000 de dolari. Saddam a comandat 3 de astfel de tunuri, pretul unui exemplar fiind estimat la 25 milioane de dolari (exista surse care sustin ca Saddam dorea 25 de astfel de tunuri).

 Componente Big Babylon

Existenta programului Big Babylon a fost confirmata si de catre cercetatorul irakian de rang inalt, General Hussein Kamel al-Majeed, acesta declarand americanilor ca „Irakul lucreaza la o arma spatiala lansata de un super-tun. Arma este destinata atacului cu raza lunga de actiune si, de asemenea, distrugerii satelitilor”. Al-Majeed sustinea ca arma putea trage si incarcaturi nucleare…bineanteles, acesta spunea americanilor exact ceea ce acestia vroiau sa auda, fiindca Irakul n-avea arme nucleare iar programul sau nuclear era in faza incipienta (sa nu uitam ca Israelul le-a facut praf unicul reactor nuclear, Osirak, 1981).

 Proiectul Babylon

Componentele Big Babylon erau fabricate de companii diverse din Germania Federala, Spania, Elvetia, Franta, Italia si Marea Britanie, asta pentru a nu atrage atentia serviciilor de securitate. Proiectul purta numele de Petrochemical Complex-2/PC-2, inginerul britanic Christopher Cowley fiind numit manager de proiect alaturi de Gerald Bull (exista surse care sustin ca acesta ar fi primit de la Saddam cateva milioane de dolari, sau urma sa-i primeasca).

Ei bine, PC-2 n-a scapat ochiului vigilent al serviciilor de securitate, se pare ca Mossad-ul a informat atat CIA cat si MI-6 cu privire la super-tunul lui Saddam, cert este faptul ca-n aprilie 1990, vamesii britanici au interceptat si confiscat la docurile din Teesport, 44 de sectiuni din teava celui de-al doilea Big Babylon, acestea fiind inregistrate drept „tevi de presiune pentru petrochimie”. Astfel de sectiuni dar si alte piese destinate Big Babylon au fost confiscate in Grecia si Turcia, aflate in tranzit pe trailer spre Irak. Serviciile secrete spaniole si elvetiene au confiscat si ele piese si subansamble destinate super-tunului de la diversi producatori locali. Visul lui Saddam avea sa se spulbere odata cu finalul Razboiului din Golf in 1991.

 Sectiune Big Babylon

Si visul lui Bull avea sa se sfarseasca odata cu asasinarea sa pe 22 martie 1990 la Bruxelles, acesta fiind gasit mort in apartamentul sau. Nu este sigur cine l-a ucis, foarte probabil ca Mossad-ul, si-asta deoarece Bull era unul dintre savantii pe care Saddam i-a insarcinat cu marirea razei de actiune a rachetelor Scud, acesta lucrand si la o noua ogiva, mai rezistenta, capabila sa rezistente la re-intrarea in atmosfera. Practic, Saddam visa la o racheta balistica intercontinentala cu capacitati MIRV, Bull lucrand in paralel la proiectul Big Babylon si super-Scud. Asta cu siguranta reprezenta un pericol pentru siguranta Israelului, iar Mossad-ul nu se joaca cu amenintarile la adresa statului evreu. Se stie ca apartamentul sau a fost spart de cateva ori fara a se fura ceva, foarte probabil era avertizat sa se potoleasca si sa renunte, ceea ce Bull n-a facut, sfarsind cu cinci gloante in cap si unul in spate. Adevarul cu privire la acest asasinat, cine l-a comandat si cine l-a executat, nu se va afla niciodata! Cert este faptul ca odata cu disparitia mentorului, proiectul a stagnat, irakienii, desi s-au straduit, n-au reusit sa evolueze cu proiectul, sfarsitul Razboiului din Golf punandu-i capac.

Evolutia super-tunurilor

   WW

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera-Internet.

www.boeing.com/defense/weapons/minuteman-iii/index.page

https://howwegettonext.com/q-a-dr-john-hunter-b3b2af5bbf..

https://www.newscientist.com/…/dn17931-blasted-into-space

www.thespaceshow.com/guest/dr.-john-hunter

www.astronautix.com/s/sharp.html

www.bajanthings.com

www.referatele.com/…/Satelitii-artificiali-Tipuri–si-componente-ale-satelitilor-artificia..

https://calliop3.wordpress.com/2008/03/02/despre-sateliti/

www.astronautix.com/m/martlet3.html

www.astronautix.com/b/babylongun.html

https://fas.org/nuke/guide/iraq/other/supergun.htm

5 Comments:

  1. Eu unul sincer nu stiu daca mai exista site uri de romanesti care sa publice informatie de o calitate atat de buna ca romaniamilitary! Inca o data, jos palaria si felicitari pt articol!

  2. Multumesc!Ne bucura faptul ca blogul e apreciat.

  3. Felicitari WW ,foarte fain articol !

  4. Multumiri si din partea mea pentru articol (pentru serie, de fapt), foarte interesant(a) si bine documentat(a)!

  5. Foarte bun articol, excelenta serie. S-au legat mai multe informatii care zaceau in capul meu. Citisem despre supertunul lui Sadam cand s-au facut confiscarile de echipament si despre Harp, dar nu stiam tot contextul
    Foarte interesant si multumesc pt o lectura extrem de interesanra

Cel.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *