TEODOR M. POPESCU 

ŞI CAZUL WINNITZA

 

        În  dosarul penal al profesorului Teodor M. Popescu există un manuscris [1], cu un exemplar dactilografiat [2], despre un caz prea puţin cunoscut, şi anume masacrul de la Winnitza (vestul Ucrainei), săvârşit de poliţia politică sovietică. Prezenţa acestor documente se explică prin faptul că au fost ridicate la percheziţia făcută de Securitate, imediat după arestarea profesorului [3], mai târziu având să constituie parte a materialului probatoriu înaintat la procesul care i s-a intentat[4].

        După săpăturile din pădurea de la Katyn, administraţia germană a Ucrainei a descoperit alte gropi comune, însă de data aceasta în oraşul Winnitza, localitate cu 92.900 de locuitori  înainte de al doilea război mondial, reşedinţă a regiunii cu acelaşi nume. Această localitate este la aproximativ 250 km distanţă de Kiev şi 200 km de râul Nistru, la punctul Moghilev. Regiunea Winnitza se învecinează la sud cu Basarabia (R.S.S. Moldovenească în timpul regimului sovietic), la sud-est cu regiunea Odessa, la nord-est cu regiunea Kiev, la nord cu regiunea Jitomir, iar la vest cu regiunea Cameniţa-Podolia [5]. 

Imediat după cucerirea zonei de către trupele germane, au fost semnalate posibilele locuri ale gropilor comune, însă abia la 24 mai 1943 au început cercetările. Încă de la început, germanii au chemat martori din mai multe state satelite Germaniei [6], cu această  ocazie instituindu-se o comisie internaţională spre a cerceta cazul [7], ca şi pe acela de la Katyn [8]. Astfel ajungem la legătura profesorului T. M. Popescu cu acest caz. Din partea României, pe lângă dr. Alexandru Birkle[9], care participa în cadrul comisiei la cercetări, în zilele de 16-17 iulie 1943 la Winnitza, prin Berlin, a fost prezentă şi o delegaţie formată din Î.P.S. Visarion Puiu (şeful Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria), Nichifor Crainic (ministru însărcinat cu Propaganda Naţională), Teodor M. Popescu (decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti) şi Iacob Lazăr (profesor la aceeaşi facultate), alături de alte delegaţii bisericeşti (bulgară, suedeză, finlandeză, greacă) [10]. De altfel, delegaţia română fusese solicitată de Legaţia germană din Bucureşti şi trimisă de Patriarhia Română, cu autorizaţia mareşalului Ion Antonescu [11].

S-au descoperit trei puncte principale cu gropi comune: 1) „Livada” sau grădina cu pomi din cartierul Dolinki, la 1,2 km spre apus de centrul oraşului; 2) Parcul Popular, zis şi „Cultural” şi 3) cimitirul ortodox – toate trei în lungul aceleiaşi străzi (Pidlissny), pe şoseaua care duce de la Winnitza la Litin [12].

Punctul cel mai important – grădina cu pomi – avea gropi pe o suprafaţă de un hectar, puţin retrasă de la şosea, şi nu avea locuinţe în imediata apropiere. Aici s-au descoperit 38 gropi comune, săpate pe trei laturi (est-nord-vest) ale grădinii, cele mai multe conţinând 100-130 de cadavre, câteva chiar 200. Gropile obişnuite erau largi şi lungi de 3-5 m şi adânci de aproximativ 3 m. Până la 16 iulie au fost deshumate 1206 cadavre, din care 817 au şi fost examinate [13].

În celelalte două puncte, parcul popular şi cimitirul ortodox, s-au găsit 35, respectiv 40 gropi comune, peste care au fost instalate barăci – ca spaţii de joacă –, iar peste altele s-a aşezat nisip sau fost plantaţi salcâmi. În cimitir gropile au fost mai mici, pentru a nu trăda dimensiunile celor noi faţă de cele obişnuite. Din primele constatări, germanii au estimat un număr de aproximativ 10.000 de cadavre [14].

Prin cercetarea cadavrelor descoperite s-a ajuns la concluzia că moartea tuturor victimelor provine din împuşcături de revolver, în ceafă, de la mică distanţă. Mulţi au primit un singur glonţ, alţii având mai multe, de calibru 5,6 mm, în cap, iar unii prezentând mai multe răni provocate de forţe brutale [15].

Toate cadavrele au fost găsite cu mâinile strâns legate la spate cu sfoară, iar în gura şi esofagul unora a fost găsit pământ, ceea ce dovedeşte că aceştia din urmă nu muriseră până în momentul îngropării şi astfel au înghiţit pământ în groapă. S-au găsit şi trei femei goale şi nelegate[16].

Identificarea celor deshumaţi nu a fost atât de uşoară, aceasta făcându-se cu ajutorul hainelor şi lucrurilor găsite asupra lor şi expuse într-o clădire din oraş spre a fi recunoscute de rude sau cunoscuţi. S–au găsit şi foarte multe gropi umplute cu cămăşi, sumane, pantaloni, rochii şi încălţăminte [17]. După cercetarea medico-legală şi eventuala identificare a morţilor, aceştia au fost înhumaţi creştineşte, în gropi lungi de 20-30 m, aşezaţi în rând, peste care s-a turnat var. Chiar profesorul T. M. Popescu împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei române au asistat, în data de 16 iulie 1943, la o astfel de slujbă, făcută de doi episcopi ai Bisericii Ortodoxe din Ucraina [18], un protopop şi 30 preoţi, alături de mulţimea îndurerată şi autorităţile germane de ocupaţie [19].

Dintre cei identificaţi, cei mai mulţi erau ucraineni, câţiva evrei, dar şi moldoveni, majoritatea înaintaţi în vârstă [20]. Aceştia erau oameni simpli, lucrători, ţărani cei mai mulţi[21].

Însuşi profesorul T. M. Popescu, prezent la Winnitza, a făcut cercetări pentru a vedea de cine şi de ce au fost masacraţi aceşti oameni. Astfel, sesizând metodele poliţiei comuniste [22], de care avea să aibă parte mai târziu, acesta constata mulţimea obiectelor găsite asupra victimelor: acte, copii de pe procese verbale de percheziţie (scrise cu creionul), scrisori, albume, cărţi, fotografii, cărţi de rugăciune, Biblii, cruci, iconiţe, metanii, bucăţi de odăjdii, multe obiecte sfinte [23]. Ca atare, profesorul era de părere că o vină imputată victimelor ar fi fost cea pentru activitatea asociaţiei religioase „Adevăraţii ţărani greco-ortodocşi ai Arhanghelului şi ai Sfântului Duh”, de după 1932, când s-au închis bisericile [24].

Arestările s-au făcut în anii 1937-1939 [25], iar amenajarea locurilor viitoarelor gropi comune, cum a fost cazul grădinii în mod special, s-a făcut în martie 1938 [26] şi în circumstanţele generale din anii epurărilor ordonate de Stalin, atunci când se descopereau „duşmanii poporului”[27]. Printre cei arestaţi şi găsiţi la Winnitza erau şi foşti opozanţi ai armatei roşii (din trupele lui Denikin), deşi fuseseră amnistiaţi de Constituţia lui Stalin, sau foşti ofiţeri din armata ţaristă – oameni care fuseseră luaţi pentru 10 ani într-un lagăr din nord [28].

În lucrarea lui Florin Mătrescu se găsesc etapele genocidului comunist comis la Winnitza, în Ucraina, între 1921-1938, de proporţii uriaşe faţă de cel descoperit de comisia internaţională din 1943. Astfel, în prima etapă, cea dintre 1921-1922, au fost ucişi peste 10.000 ofiţeri, soldaţi şi politicieni ucraineni, participanţi la mişcarea de eliberare a ţării lor; ulterior, circa 8000 de membri ai mişcării „Uniunea pentru eliberarea Ucrainei”; apoi, între 1930-1933, circa 20.000 de ţărani care s-au opus colectivizării; în 1935, o dată cu asasinarea lui Kirov la Moscova, au fost îngropate aici circa 20.000 de persoane; în anii 1937-1938, poliţia secretă a aruncat în acest cimitir circa 15.000 de ucraineni; iar în ultima etapă, cea din timpul foametei provocate, la Winnitza au fost înhumate circa 150.000 de persoane [29]. Aceeaşi lucrare ne încredinţează că din această cifră de 205.000 persoane, 60% erau ţărani, restul fiind muncitori şi intelectuali; moartea s-a provocat prin împuşcarea în ceafă cu două sau trei gloanţe, metoda preferată a poliţiei politice sovietice, iar vârsta victimelor era în majoritate de 20-40 ani [30]. Probabil că aceste cifre sunt ridicate în mod nevoit, dintr-o necunoaştere a documentaţiei necesare, însă atât estimările, cât şi statistica sunt făcute în bloc, conducându-ne astfel pe un teren sensibil. Afirmaţia lui Florin Mătrescu despre genocidul comunist asupra naţionaliştilor ucraineni este întărită de unele surse de după 1941. Astfel, în referatele informative întocmite de Serviciul Secret al Jandarmeriei care activa în Transnistria se găsesc numeroase aspecte ale activităţii naţionaliste ucrainene, care îşi avea centre de susţinere propagandistică la Kiev, Lemberg, Nicolaiev şi Winnitza [31].

Cu toate acestea, putem afirma, în loc de concluzie, că acest masacru a fost săvârşit de către poliţia politică sovietică (N.K.V.D. sau G.P.U.) între 1937-1938, iar victime au fost persoane care deranjau sistemul sovietic, fie că erau foşti luptători naţionalişti ucraineni, opozanţi ai acţiunii de colectivizare sau simpli credincioşi creştini, altfel spus „duşmani ai poporului”.

Urmează ca prin cercetări mai atente să se edifice un studiu complet cu privire la acest caz, inclusiv prin studierea unor documente din arhivele sovietice.

Adrian Nicolae PETCU

 

 

Teodor M. Popescu [32]

 

MORŢII DE LA WINNITZA

Am văzut morţii de la Winnitza. Cine a avut acest trist privilegiu nu va uita niciodată spectacolul îngrozitor al miilor de cadavre desfigurate şi descompuse, unele scoase la lumina zilei, cele mai multe zăcând încă în gropile în care teroarea roşie le-a aruncat unele peste altele noaptea şi le-a socotit astfel ascunse lumii şi adevărului pentru totdeauna. Sunt trei luni de când administraţia germană a Ucrainei de Vest desgroapă şi cercetează medico-legal trupurile nefericitelor victime, făcându-le dreptate şi cinste în singurul chip în care li se poate face, până la victoria asupra bolşevismului: stabilind cauza morţii, identificându-le în parte, arătând nevinovăţia lor, înmormântându-le apoi omeneşte şi creştineşte, în prezenţa populaţiei îndurerate [şi a vizitatorilor străini] [33]. Ca în toată Europa anticomunistă, ziarele au povestit şi la noi ororile descoperite în oraşul, celebru acum, aşezat nu departe  de graniţa nordică a Transnistriei. Acte, date şi fotografii au documentat şi ilustrat masacrul şi au învederat proporţiile şi cruzimea lui. Descoperit după cel de la Katyn, imensul mormânt al ofiţerimii polone, care a înfiorat şi a instruit poate până şi pe aliaţi şi pe alţi prieteni de interes şi de ocazie ai comunismului, cel de la Winnitza este pentru noi îndeosebi de înfricoşat şi edificator prin imediata apropiere de pământul românesc, prin unele oase moldovene găsite acolo şi prin ceea ce dovedeşte că s-a întâmplat, fără îndoială, cu cei mai mulţi, dacă nu cu toţi Românii ridicaţi sub stăpânirea comunistă de la casele lor: Siberia sau lagărul acestora trebuie să fie asemenea gropi comune, aflate undeva, în ţara tuturor nelegiuirilor, probabil, ca şi Winnitza, mult mai aproape de noi decât Uralii. Crimele de la Winnitza îngrozesc prin toate elementele şi condiţiunile lor. Arestaţi prin surprindere, în miez de noapte, sub învinuirea pe cât de banală şi de falsă, pe atât de indiscutabilă şi de periculoasă, de a fi „duşmani ai poporului”, ţinuţi câtva timp la închisoarea poliţiei (N.K.V.D.), unde nimeni din afară nu-i mai putea vedea şi ajuta, dispăruţi apoi fără urmă, sub pretextul stereotip al unei condamnări de zece ani într-un lagăr nordic sau în Siberia, fără dreptul de a trimite şi de a primi scrisori – oameni paşnici şi nevinovaţi erau de fapt executaţi câineşte noaptea, în curtea închisorii, prin împuşcare în ceafă, cu mâinile legate la spate, în sgomotul motoarelor de autocamioane, în care erau apoi încărcaţi cu sutele şi duşi la locul îngropării, unde erau aruncaţi cu tot ce aveau asupra lor sau le aparţinea, îngropaţi [probabil] [34] cu groparii înşişi într-o grădină cu pomi roditori, închisă, în funestul scop, cu gard înalt de trei metri şi păzită cu străşnicie, în „parcul cultural” al oraşului, în cimitirul ortodox, poate şi în alte locuri, necunoscute până acum. În aceste locuri pângărite astfel nu-i era îngăduit nimănui să intre sau să privească atunci, nici să construiască vreodată. Pentru ca monstruozitatea filantropiei bolşevice să fie desăvârşită, după gustul iudaic al călăilor, şefi în N.K.V.D., se făceau – uneori de formă – percheziţii la domiciliul arestaţilor, se ridicau diferite obiecte, ce trebuiau să servească la acuzarea lor, se învoiau familiilor, ba erau chiar sfătuite, să aducă la închisoare rufe şi haine pentru cale lungă, se răspundea la cereri adresate la Kiev sau la Moscova, unele chiar lui Stalin sau lui Kalinin, că arestaţii au fost condamnaţi în adevăr la închisoare într-un lagăr din nord sau în Siberia şi se amăgeau astfel familiile nenorocite cu iluzia deşartă că după zece ani vor putea să vadă pe cei osândiţi venind acasă. Făcând cercetări, după unele indicaţiuni date de localnici, autorităţile germane au descoperit locurile „închisorii de zece ani” a celor arestaţi şi dau de atunci zilnic pe faţă  ororile acoperite de fiarele poliţiei comuniste cu pământul şi cu iarba frumoasei grădini de pomi, cu nisip pentru jocuri de copii şi cu barăci pentru distracţia tineretului sovietic în parcul popular cultural, sau cu copăcei sădiţi deasupra gropilor pline de cadavrele „duşmanilor poporului”, care erau poate părinţii sau fraţii celor ce se „cultivau” în parc. Câte precauţiuni, atâtea profanări, câte execuţii, atâtea crime odioase, câte arestări, atâtea  nedreptăţi strigătoare la cer. Dar asta este raţiunea şi asta metoda regimului comunist: de a face să dispară, oricum şi oriunde, fără martori şi fără urme, oricine este, într-o ţară de revoluţionari, un om la locul său, paşnic şi nepolitic, având doar vina de a nu se fi entuziasmat destul pentru idealul şi pentru binefacerile bolşevismului.

 

 

Învăţămintele ce se trag din cruzimea şi din perversitatea acestor procedee teroriste sunt evidente şi de mare actualitate. Cu preţul libertăţii şi al vieţii celor zece-cincisprezece mii de nefericiţi ucişi la Winnitza, ca şi al milioanelor de ucişi în general în Republica Sovietelor, se ilustrează un program social şi politic, se anticipează metodele şi rezultatele revoluţiei proletare mondiale, se aplică principiile unei lumi noi, mai bune, mai drepte, mai luminate şi mai fericite decât cea de până acum… Ne întrebăm însă, nedumeriţi şi îngrijoraţi: de ce atâtea orori inutile, la un program social-cultural atât de lăudat? De ce atâta teamă de adevăr şi de lumină, de ce atâta falsitate şi ipocrizie, de ce atâta laşitate în cinismul acestei proceduri criminale? De ce ascundeau ochilor Ucrainei şi ai lumii gropile în care poliţia comunistă a depozitat pentru totdeauna atâta dreptate, cultură şi fericire roşie-roşie ca sângele? Toate regimurile politice arestează şi condamnă, fireşte, săvârşesc unele nedreptăţi şi poate ucid. Toate sistemele sociale au erori, ezitări, nepotriviri sau exagerări. Nici unul însă n-a mers aşa şi atât împotriva nu numai a raţiunii şi a omeniei, ci a înseşi principiilor şi propriilor lui interese. Au ucis şi alţii cu patimă şi cu cruzime; bolşevicii ucid cu un suveran dispreţ de viaţă şi mai ales cu plăcerea sadică de a ucide. Ucid pentru a ucide, ucid poporul pe care trebuie să-l convertească la comunism şi să-l fericească. Ucid de dragul revolverului şi al crimei, al crimei profesionale; ucid cu nepotolită sete de sânge, de sângele nevinovat al unor oameni liniştiţi, care, fiind ei poporul, nu pot fi duşmanii lor înşişi, „duşmanii poporului”.  Ce rău aducea, de pildă, lumii proletare şi Republicii Sovietice, mecanicul de tren care fusese premiat pentru buna întreţinere a locomotivei? Ce pericol prezenta pentru statul comunist cetăţeanul în casa căruia s-a găsit un album cu vederi din Veneţia ? Ce conspiraţie putea să urzească posesorul unui catalog de cărţi literare germane? Ce se putea pune la cale cu o veche fotografie familială a unei rude răposate, în uniforma  militară de acum câteva decenii? Ce pagubă adusese comunităţii sovietice ţăranul ucrainean care refuzase să ia în căruţa sa pe un evreu, sau ce nedreptate comisese cel care spusese altui evreu să stea la rând, la magazinul unde, pe vremea foametei de acum vreo zece-doisprezece ani, mulţimea flămândă făcea coadă? Ce vină au avut atâţia alţii, în sarcina cărora nu s-a putut pune nici măcar atât? Şi dacă, în logica idealului comunist, acestea sunt totuşi vini mari şi ofense grave aduse maiestăţii [35] regimului proletar, de ce atâta ferocitate bestială, de ce atâta  perfidie, de ce atâta laşitate în condamnarea mascată şi în executarea ascunsă a presupuşilor delincvenţi? De ce acest exces de cruzime, de ce atâta minciună? De ce se ocolea lumina, de ce se evita o acuzaţie precisă şi o judecată regulată, de ce nu se formula deschis, pe înţelesul tuturor şi spre înţelepţirea tuturor, cel puţin o vină verosimilă? De ce atâta comedie jucată cu lucruri aşa triste? De ce nu se justificau, fie şi cu un text de lege scelerată, asemenea procedee şi condamnări capitale? De ce se camufla totul cu cinism, de ce se acopereau împuşcăturile şi gemetele nenorociţilor ucişi, cu sgomot de motoare, [de ce se mai presăra nisip peste urmele de sânge ce duceau spre locul îngropării] [36]? De ce se mai legau la spate mâinile unor victime incapabile de apărare, de ce se sfărâmau maxilare şi spărgeau capetele celor ce trebuiau să moară de revolver, [de ce n-au fost măcar ucişi de tot cei care aveau să mai înghită pământ în groapa sufocării] [37]? De ce erau ucise şi îngropate goale femei, şi cu ce vor fi greşit oare lui Karl Marx? De ce trebuia să fie secret pe veci locul îngropării nocturne a miilor de victime ale furiei poliţiei bolşevice, de ce nu trebuia ştiut de nimeni niciodată că acolo se ascund „duşmanii poporului”? De ce trebuia adăugată atâtor cruzimi batjocura aşa-zisei „închisori de zece ani”, fără drept de corespondenţă şi a unor răspunsuri fictive la cereri pline de durere de soţie sau de mamă? Şi de ce, după toate celelalte plăceri ale crimei, trebuiau să se joace copii şi tineri pe morminte în care zăceau poate şi cadavrele alor lor – sinistră distracţie populară într-un parc zis „cultural”?… Poliţia comunistă procedează cu cea mai mare discreţie, prudent şi rapid. Ea evită lumina şi publicitatea, cruţă cu bunătate şi sensibilitatea cetăţenilor, acoperă cu tăcere şi cu compătimire tortura celor ucişi, ca şi a celor rămaşi pe urma lor. Ea lasă acestora cel puţin mângâierea falsă a unei iluzii, ea procedează adică practic, simplu şi radical. Nu, ea terorizează. Aceasta este metoda şi arma ei specifică: ea vrea să fie temută, şi-şi acordă pentru aceasta dreptul şi plăcerea de a ucide fără vină, fără judecată şi fără răspundere. Noaptea îşi spală în sânge mâini care ziua trebuie să pară curate. Ea nu persecută, nu comite nedreptăţi, abuzuri sau excese; ea este o foarte onorabilă instituţie proletară, cea care face mai mult pentru reuşita ideii comuniste şi nu are nimic asemănător cu cele burgheze. Lumii întregi i se ascund şi neagă crimele comise de poliţia bolşevică în numele programului social marxist-leninist şi în scopul fericirii celei noi. Tot  ce se crede despre ele în afară este simplă închipuire răutăcioasă şi tendenţioasă de burghezi speriaţi. G.P.U. şi N.K.V.D. n-au ucis şi nu ucid, ci doar avertizează şi sperie în adevăr, adică terorizează, pentru cuminţirea oricui care n-ar fi pe deplin convins de fericirea ce va să vină. Ea cruţă deci, mulţumindu-se să condamne cu indulgenţă la abia zece ani închisoare… care acum ştim bine că se execută pe veşnicie în gropile de la Winnitza şi cine ştie în câte alte asemenea încăperi subterane, pe întinsul imens al paradisului roşu! Ceea ce s-a făcut la Katyn şi Winnitza nu este o excepţie, nu este o greşeală administrativă, nu este o eroare judiciară, nu este un accident; este o regulă, un sistem, este metoda practică a ideologiei atee şi criminale a bolşevismului. Dacă lupta noastră împotriva lui mai poate părea cuiva temerară sau nejustificată, să meargă nedumeritul la Winnitza. Să ia cu sine arome tari, pentru că mirosul cadavrelor şi al efectelor de corp, întinse cu miile pe sârme, pentru identificarea celor ucişi, este insuportabil. Să ceară a vedea şi a pipăi el însuşi, să treacă de la groapă la groapă, de la parcul cultural la grădină, să stea de vorbă cu cei îndoliaţi, să audă plânsul lor sfâşietor, să ia toate informaţiile ce doreşte şi să înţeleagă atunci ce ne-ar fi aşteptat şi pe noi, ca neam şi ca stat, dacă monstruoasele iniţiale U.R.S.S. şi-ar fi întins sau şi-ar întinde puterea şi protecţia asupra noastră. Cine se îndoieşte de cele scrise despre morţii de la Winnitza să meargă în adevăr acolo. Va învăţa mai mult decât din toate cărţile din lume care este adevărata faţă a bolşevismului, care sunt principiile, metodele şi binefacerile raiului comunist, şi va putea edifica apoi pe toţi naivii şi toţi neîncrezătorii, dacă mai sunt din aceştia. Morţii de la Winnitza zac putrezi, stâlciţi, cu gura mută, cu mâinile legate la spate, dar scoşi la lumina zilei ei capătă grai şi învaţă pe toţi amatorii de fericire roşie, ca şi pe toţi câţi s-ar mai îndoi de scopurile strategice, politice, sociale şi culturale ale bunilor noştri vecini de la Răsărit, că ducem în adevăr, din porunca destinului şi a chemării noastre, un război sfânt şi inevitabil, pentru noi înşine şi pentru Europa toată. Părinţi greu loviţi şi soţii îndoliate, copii orfani, surori şi fraţi mult încercaţi, Români [şi Românce] [38] care plângem pe un scump pierdut din ţara Sovietelor, să ne mângâiem în durerea noastră grea cu încredinţarea neclintită că sacrificiul pe care l-am făcut este necesar, mare şi sfânt, ca însăşi lupta noastră împotriva comunismului, ca însuşi patrimoniul nostru naţional şi creştin, ca însuşi dreptul nostru la viaţă şi la libertate pe pământul bimilenar al strămoşilor. Eroii noştri ne apără de teroarea roşie, de moartea de la Winnitza.

 

 

Note:

 

1. Arhivele Ministerului de  Justiţie, Direcţia Instanţelor Militare (A.M.J.), fond penal, dos. 39.238, vol. I, f. 37-49.
2. Ibidem, f. 50–54.

3. Vezi  „Procesul verbal de percheziţie” din data de 5 martie 1959 în A.M.J., dosar 39238, f. 5-6, „Cinci file bătute la maşină şi 13 file caiet, ambele intitulate «Morţii de la Winnitza» cu caracter antisovietic”.

4. Vezi „Concluzii de învinuire” alcătuite de ofiţerul de anchetă Teodoru Ion din 9 mai 1959 (ibidem, f. 65), „Ordonanţa de învinuire” din 25 martie 1959 (ibidem, f. 17), „Ordonanţa privind ataşarea probelor materiale la dosarul de anchetă penală” din 27 aprilie 1959, unde acest material este primul în lista probelor (ibidem, f. 36), „Sentinţa nr. 118” din 2 iunie 1959 (ibidem, f. 135-137) şi la respingerea recursului „Decizia nr. 374 din 13 iulie 1959” (ibidem, f. 167-169v).

5. *** Большая саветская знциклопедия, vol. 8, <Москва,1951>, pp. 94-95, 98.

6. Cu excepţia  celor din Suedia ( ţară neutră); cf. Evenimentul Zilei, an V, nr. 1502, 20 iulie 1943.

7. Şeful comisiei medico-legale era Dr. Schräder din Germania, ajutat de medici legişti de la Gand, Sofia , Helsinki , Paris , Milano, Zagreb , Amsterdam , Stockholm , Bratislava şi Budapesta.

8. La patru zile după descoperirea gropilor comune de la Katyn, guvernul polonez din exil, aflat la Londra, a cerut o anchetă la Crucea Roşie. Ancheta internaţională era necesară dat fiind faptul că oficialităţile sovietice lansaseră prin agenţia T.A.S.S. informaţia potrivit căreia uciderea polonezilor ar fi fost opera germanilor (A. Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, ed. îngr. de G. G. Potra şi D. Răzdolescu, Ed. Militară, [f.a.], pp. 239-240). După recucerirea Smolenskului, în toamna lui 1943 ruşii au deschis o anchetă, însă Al. Werth, care participa din partea ziarului Sunday Times, în ciuda faptului că avea simpatii pentru cauza sovietică, a rămas sceptic faţă de versiunea oficială moscovită (ibidem, p. 241); în anul 1988 sovieticii au recunoscut că ei au fost făptaşii.

9. Vezi Curentul, an XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943; Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 3, pp. 69-77, unde însă se vorbeşte de prezenţa acestuia numai la Katyn.

10. “Masacrul bolşevic…”, p. 438.

11. Vezi adresa nr. 773, din 9 iulie 1943, trimisă de Patriarhul Nicodim către Î.P.S. Visarion Puiu, în care se spune, conform adresei nr. 6566 din 8 iulie 1943 a Legaţiei germane, că „s-au descoperit urmele unor noi mari crime bolşevice” şi ca atare să fie prezentă o delegaţie reprezentativă a B.O.R., aleşi fiind profesorii teologi sus-menţionaţi, trimişi la Winnitza, via Berlin , între 12-20 iulie 1943. La întoarcere să se scrie o dare de seamă (original, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Visarion Puiu, dosar nr. 13/1942-1944, f. 86).

12. Ibidem; cf. Curentul, an XVI, nr. 5541, din 22 iulie 1943 („Proces verbal încheiat cu ocazia cercetărilor întreprinse la mormintele comune ale populaţiei ucrainene din ţinutul oraşului Viniţa”); acelaşi act publicat şi în Evenimentul Zilei, ed. a II-a, an V, nr. 1504, 22 iulie 1943.

13. Ibidem.

14. “Masacrul bolşevic…”, p. 439; Curentul, nr. 5539,  20 iulie 1943.

15. Ibidem.

16. “Masacrul bolşevic…”, p. 439; Curentul, an XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943; Evenimentul Zilei, an V, nr. 1502, 20 iulie 1943 („în mare parte au fost îngropaţi de vii”). În acelaşi mod au fost ucişi şi ofiţerii polonezi găsiţi la Katyn  (Memoria, nr. 3, pp. 65-67). Corespondentul ziarului Curentul la Winnitza, Aurel Popovici, spunea: „Ceea ce vedem nu sunt nici schelete – mai degrabă o masă diformă de oase şi de carne, care prin diferite semne caracteristice denunţă că aparţin unor oameni” (Curentul, an XVI, nr. 5543, 24 iulie 1943).

17. “Masacrul bolşevic…”, p. 440; Curentul, an XVI, nr. 5543, 24 iulie 1943.

18. Pe teritoriul Ucrainei existau două biserici ortodoxe: una autonomă, condusă de Mitropolitul Alexei, fost episcop de Volînia (ucis la 7 mai 1943 – se pare – de autocefalişti şi urmat de un locţiitor până la revenirea sovieticilor) şi una„autocefalistă”, condusă de naţionalistul Policarp, care funcţionau cu acordul autorităţilor germane de ocupaţie (cf. N. Grosu , “Veşti din Ucraina”, Transnistria Creştină. Revista Misiunii  Ortodoxe Române în Transnistria, an I, nr. 3-4, 1942, p. 79). La înhumările de la Winnitza au participat astfel Mitropolitul de Kiev, Policarp, dar şi cel canonic de Winnitza, P.S. Evloghie Marcovski.

19. “Masacrul bolşevic…”, p. 440; alt caz de înhumări vezi în Curentul, an XVI, nr. 5545, 26 iulie 1943, când au fost prohodite 260 de persoane.

20. Cu vârste între 40-50 de ani. De remarcat este cazul Alexandra Mişenco, româncă originară din Chişinău, care şi-a avut soţul înrolat în armata lui Denikin. Aceştia, în 1919, s-au stabilit la Winnitza, unde soţul  mereu era prigonit de poliţia comunistă pentru  participarea în armata lui Denikin şi pentru spionaj în favoarea României (acuzaţii nedovedite), apoi învinuit pentru faptul că a fost polcovnic, întrucât purta barbă! Întrebată de câte ori a fost arestat soţul, aceasta a răspuns: „De patru ori. În 1924, în 1927, în 1932 şi în iunie 1937. Când a fost arestat ultima dată era aproape mort. Dacă mergea pe stradă, dacă era la lucru sau stătea acasă, se aştepta mereu să fie dus la N.K.V.D”. La Winnitza i s–au găsit doar hainele recunoscute de Alexandra Mişenco, nu şi trupul neînsufleţit (Curentul, nr. 5544, 25 iulie 1943).

21. Curentul, an XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943.

22. „O dată cu morţii de la Winnitza s-a descoperit cum aresta şi ucidea poliţia bolşevică” (“Masacrul bolşevic…”, p. 440).

23. Ibidem, p. 441.

24. Membrii acestei asociaţii purtau cusută pe îmbrăcămintea lor o cruce şi ţineau adunări în care citeau Sf. Scriptură; alte indicii de participare la asociaţie (cărţi religioase) erau de asemenea motiv de arestare. De remarcat este cazul unui preot, lucrător la o pădure, căruia la arestare i s-a spus: „Câine, ai trăit destul!” (ibidem, pp. 444-445).

25. Arestaţii au fost ţinuţi în cele două închisori din oraş, cea a poliţiei N.K.V.D. şi cea a oraşului; conform informaţiilor culese de profesorul T. M. Popescu, din rapoartele autorităţilor germane, aici au fost aduşi peste 18.000 arestaţi (ibidem, pp. 441-442).

26. Ibidem, pp. 442-443; Curentul, nr. 5543, 24 iulie 1943).

27. “Masacrul bolşevic…”, p. 442; „Curentul”, an XVI, nr. 5542, 23 iulie 1943.

28. Ibidem, nr. 5544, 25 iulie 1943; “Masacrul bolşevic…”, p. 442.

29. Fl. Mătrescu, Holocaustul roşu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1998, p. 61.

30. Ibidem.

31. A.N.I.C., fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 60/1942, f. 2.

32. În partea superioară titlului este înscrisul ulterior: „Ridicat de la mine cu ocazia percheziţiei domiciliare, 5.III.1959, T. M. Popescu”; la fel şi pe manuscris.

33. Completare ulterioară cu cerneală, iar în manuscris nu este.

34. Cuvânt tăiat în exemplarul dactilo, însă în manuscris există.

35. Iniţial, în exemplarul dactilo: „maiestăţii sale”

36. Pasaj adăugat ulterior cu cerneală pe exemplarul dactilo.

37. Idem.

38. Idem.

 

 

Articol: Rostoline.org