Cat de mult conteaza pentru Europa cine va castiga?
Actuala criza a datoriilor din Europa ar fi mai intai un prilej pentru un veritabil devotament european exprimat prin “generozitate” financiara decat o sansa istorica de a readuce pe tapet vechile planuri de hegemonie germana in Europa. Dupa parerea reputatului economist Albrecht Ritschl de la London School of Economics, Germania ocupa la falimente in ultimii o suta de ani primul loc din lume si o avertizeaza totodata, ca starea de spirit in Europa s-ar putea intoarce impotriva ei in cazul in care Berlinul nu reuseste sa tina in frau criza monetara.
Angela Merkel, actualul cancelar, lider al CDU, partid creditat cu 33,8%
Cu toate ca germanii sunt susceptibil in aceasta privinta, considerandu-si mereu tara o victima a platilor de despagubi de dupa razboi, nu exista pentru atitudinea atotstiutoare a Germaniei si pentru modul cum actioneaza, dupa motto-ul “primiti bani doar daca faceti ce spunem noi” niciun temei justificat. In secolul al XX-lea Germania a avut probabil cele mai mari falimente din istoria moderna a omenirii. Statutul de dascal al Europei si stabilitatea financiara se datoreaza doar SUA, care au renuntat atat dupa primul cat si dupa al Doilea Razboi Mondial la despagubiri. Din pacate acest lucru se uita mult prea usor:
In primul rand a fost Republica de la Weimar (1924 – 1929), care a trait pe spinarea banilor imprumutati de catre SUA pentru reparatiunile din primul razboi mondial. Odata cu criza mondiala din 1931 s-a prabusit si acest sistem piramidal de credite care a generat niste pierderi fenomenale pentru bancile din SUA si efecte dezastroase pentru intreaga economie globala. Cele 110 miliarde de euro pentru Grecia par de-a dreptul o suma neglijabila, in comparatie cu criza din 1931, estimand pierderile bancilor din SUA prin falimentul german la dimensiunea crizei financiare din 2008.
Peer Steinbruck, liderul SPD, al carui partid este creditat maine cu 23% din intentile de vot
In al doilea rand a fost situatia dupa al Doilea Razboi Mondial, deoarece SUA avut grija sa nu fie pretinse nici un fel de pretentii de reparatiuni de la Germania. Cu putine exceptii (despagubirea victimelor Holocaust), toate pretentiile astfel au fost amanate pe viitor pana la o unificare a Germaniei. Pentru Germania, aceasta decizie adoptata la Conferinta de la Londra in 1953 a fost vitala, deoarece a fost baza financiara pentru miracolul economic. In acelasi timp victimele ocupatiei germane din Europa, printre care si Grecia au trebuit sa renunte la pretentii de despagubire impotriva Germaniei, precum si Romania sa renunte la creantele comerciale in 1947. Din fericire insa renuntarea Romaniei la creante pare datorita unei greseli in formularea Tratatului de Pace de la Paris mai mult decat discutabila si inca actuala. Firesc ca dezvoltarea economica a acestor tari, a fost mult mai dificila, avand de suportat atat pagube de razboi cat si in cazul Romaniei o plata de despagubiri Uniunii Sovietice.
In opinia publica internationala Germania este simbol al stabilitatii, cu toate ca a avut in ultimul secol trei falimente nationale: Dupa falimentul Republicii de la Weimar in anii treizeci, in 1953 Germania a fost scutita de toate pretentiile de despagubire de razboi si compensare a conturilor de cliring deficitare precum si de datoriile Reichului acumulate inainte, cat si din timpul razboiului. Ultimul faliment apoi in 1990 prin refuzul cancelarului Helmut Kohl sa puna in aplicare Acordul de la Londra din 1953, scutind Germania inca odata de plata de sute de miliarde. Initial s-a stabilit ca platile germane de reparatiune si compensare a conturilor de cliring dupa al Doilea Razboi Mondial urmeaza sa fie reglementate in caz de reunificare. Ea s-a obligat in 1990 sa plateasca doar niste mici sume reziduale pe urma unor obligatiuni a Republicii Weimar. Germania nu a achitat dupa 1990 nicio reparatiune, cu exceptia compensarii muncii fortate si, de asemenea nu a rambursat creditele stoarse prin cliring din tarile ocupate precum si costurile ocupatie militare; nici fata de Grecia si nici fata de Romania. La fel ca in anii 50, in cazul Germaniei, este iluzoriu sa credem ca grecii ar plati vreodata datoriile lor fara nici un sprijin extern. Industria exportatoare a Germaniei a profitat considerabil de comenzile de la periferia Europei. Sa nu uitam ca Germania a inceput in secolul al XX-lea doua razboaie mondiale iar ulteriori fostii dusmani au iertat-o de datorii intr-o proportie extrem de generoasa, ceea a facilitat o relansare economica a tarii si prosperitate. Sentimentul anti-elen, care actualmente este destul de larg raspandit in mass-media german, este extrem de periculos. Daca Germania a uitat acest lucru, grecii si altii inca nu au uitat ca succesul Germaniei de dupa razboi se datoreaza si gratiei altor popoare. In cazul in care starea de spirit din Grecia sau alte state europene se deterioreaza, ne putem astepta ca sa reapara cererile vechi de reparatiuni de razboi si compensarea conturilor de cliring. Salvarea Greciei sublineaza si profesorul Alfred Ritschl este o solutie convenabila pe langa sumele care ar avea Germania sa le plateasca daca tarile europene si-ar prezenta facturile neachitate de dupa razboi. Acest pericolul exista daca Germania continua sa faca atmosfera si sa fie dascalul Europei.
Rainer Bruderle, liderul FDP – 14,6%
Europa nu are nevoie de un dascal sfatos care ridica mereu degetul si mustreaza la capitolul „austeritate” un intreg continent, cat de o unitate bazata pe principiul autodeterminarii popoarelor si suveranitatii statelor. Dar de unde provine si care este ratiunea acestei atitudini de dascal? Intr-un memorandum adresat 1918 imparatului Wilhelm al II-lea, cancelarul Max von Baden explica cum ar trebui Germania sa actioneze pentru a-si atinge telurile in Europa: „Astfel de forta extraordinara, asa cum am desfasurat in acest razboi, de vrea sa fie indurata, trebuie sa fie justificata in lume din punct de vedere etic… Prin urmare, trebuie sa integram la atingerea obiectivelor noastre teluri comune ale umanitatii, deoarece a colonializa inseamna a misiona”.
Klaus Kinkel, fostul ministru german de externe declara intr-un interviu pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung (3/19/1993), ca Germania a ajuns acum in apropiata sa expansiune spre est la acel punct in care s-a oprit de doua ori in trecut. Se pare ca istografia nu este inca atat de avansata sa considere doua razboaie mondiale drept un efort de integrare al Europei. Sugestia lui Kinkel pentru rolul Germaniei in Europa – nu doar datorita pozitiei centrale geografice, cat s datorita limbii si culturii este similara cu recomandarile lui Werner Daitz discutate in ultimul articol (Continuitate istorica: guvern economic european). Gasirea unui rol care corespunde dorintelor si potentialul Germaniei, precum subliniaza fostul ministru german de externe, dovedeste intr-o forma impresionanta ambitiile recurente ale Germaniei. Nu cred ca reteta Prusiei din secolul al XIX-lea de a unifica restul tarilor vorbitoare de limba germana, poate fi aplicata la scala unui intreg continent.
Dar totusi care ar fi cea mai buna solutie pentru Grecia – si Germania? Precum invatam din istoria Germaniei, taierea datoriilor este cea mai sigura reteta pentru a face un inceput nou. Probabil ar avea asa nu numai Grecia dar si alte tari o sansa pentru o relansare a economiei dar si Germania o oportunitate sa opreasca asemenea discutii neplacute. Deoarece Europa nu este un camp experimental pentru diferite tehnici de integrare, ar trebui sa fim mai sceptici si prudenti in ceea ce inseamna predarea responsabilitatii unui continent unei singure tari, egal cat de bune ar fi sfaturile economice, financiare si politice si sa nu dam curs speculatiilor pe tema suveranitatii.