Istoria Parasutismului, Partea a IV-a

This entry is part 4 of 12 in the series Istoria Parasutismului

Deci la inceputul WW2 rusii aveau   cele  mai multe corpuri pentru desant aerian dar …..

In anul 1942, impins de evenimente, comandamentul sovietic  a intreprins primele misiuni speciale aeropurtate ce se doreau a fi de importanta strategica. In noaptea de 3 ianuarie 1942, 416 parasutisti au primit misiunea de a ocupa aerodromul Bolsnoie-Fatienogo  unde urmau sa fie adusi  militarii Regimentului 250 Puscasi Desant. Desantarea acestor militari a fost imposibila datorita stratului gros de zapada ce impiedica aterizarea avioanelor, motiv pentru care parasutistii aflati la sol au fost nevoiti sa se disperseze  si sa ingroase randurile  partizanilor destinati misiunilor izolate.

Pe 18 ianuarie  450 parasutisti  sovitici au fost lansati in  apropierea localitatii Znamenka  si Zelanic,  pentru a asigura terenul unde urmau sa debarce alti militari.  Debarcarea celor peste 1600 de puscasi aerotranspotati  pe trenul respectiv , detinut de parasutisti, s-a putut  totusi efectua, dar in 5 zile, datorita conditiilor atmosferice extrem de vitrege. Insa  de aceasta dat  contraatacurile trupelor germane, sustinute si de blindate, au obligat pe parasutisti si puscasi sa recurga la aceiasi practica  a dispersarii si intaririi formatiunilor de partizani.

Brigada 8 Desant Aerian  aflata  in avangarda Corpului 4 Desant, a fost intrebuintata la 27 ianuarie  pentru „taierea”  comunicatiei Viasma -Smolensk, dar timpul nefavorabil  si reactia  concertata a blindatelor germane,  au transformat actiunea celor 2300 de parasutisti  intr-un esec total, facand inutila utilizarea  celorlalte 2 brigazi de desant, din componenta  corpului  al carui comandant, generalul Levasov, a fost ucis in lupta  inca de la inceput, o data cu actiunea  primului val aeropurtat.

Acelasi corp 4 Desant, incepand cu 17 februarie  si ulterior  un batalion  din cadrul  acestuia,  au fost parasutate intre 4 si 8 martie, in apropiere de Lugi, respectiv Ielna, pentru intarirea fortelor de partizani ce aveau ca misiune hartuirea „spatelui Armatei 4 germane „.

In  noiembrie 1943, regimentele 101 si 110 parasutisti  au fost lansate in regiunea Beloscrje, pe malul drept al raului Nipru, in scopul  intaririi formatiunilor de partizani  din raionul  padurii Cerkasi. Alte elemente  au fost parasutate in sectorul Orel-Vitebsk, controlat  de Armata 3 Tancuri germana, in scopul intaririi gruparilor de partizani  din Rossono si ulterior  de la Usceatski. In martie 1944  mai multe grupuri de parasutisti sovietici  au fost lansate in Carpati, in regiunea Huszt, dar ele au fost descoperite  si neutralizate  inca din timpul lansarii, de subunitati  ale Diviziei 16 infanterie ungare.

Trecand in revista specificul  principalelor  misiuni  aeropurtate  ale armatei sovietice in cel de al doilea razboi mondial, remarcam extrema disproportie  dintre dimensiunea dezvoltarii  acestor categorii de trupe inainte de razboi si utilizarea  lor efectiva pe front, in actiuni de lupta  care sa le puna in valoare  specificul  de actiune.  Am vazut ca la Ia inceputul razboului URSS avea deja 5 corpuri de desant aerian pregatite pentru  lupta, alte trei fiind in curs de operationalizare. Directivele lui Stalin au fost si mai generoase, nu mai putin de 10 corpuri de desant aerian trebuiau sa fie pregatite  pentru marea ofensiva eliberatoare. Este adevarat ca in cateva din operatiile planificate  de sovietici, intrebuintarea  trupelor aeropurtate au fost total inadecvata contextului  operativ  si situatiei  generale   a frontului, antrenand si pierderi  extrem de mari. Astfel , in 1939, in razboiul  contra Finlandei, 3 brigazi de parasutisti  au fost lansate in spatele  liniei Mannerheim, dar operatiunea a esuat in totalitate. Peste 2 ani, in vara  anului 1942, trupele aeropurtate  sovietice  nu au mai fost utilizate decat  in actiuni duse  de grupuri mici, in folosul detasamentelor de partizani .

Aceste insuccese  ca si cele care vor urma,  nu pot  explica insa „disparitia” atator corpuri de desant aerian intr-un interval atat de scurt. Misterul avea sa se dezlege  abia dupa  epoca de „glasnosti” informational si accesul  la unele arhive ale fostei URSS.

In primavara  anului 1942 Armata Rosie a suferit o serie de grave infrangeri: in lupte de la Rjev a fost incercuita si nimicita Armata 39; in incercuirea de la Viasma Armata 33 a generalului- locotenent M. G. Fremov a fost rupta de de restul fortelor sovietice, iar Armata a 2-a, de soc ,a generalului-locotent A. Vlasov a fost in intregime capturata; frontul din Crimeea a fost dat peste ,cap antrenand disparitia armatelor 44, 47 si 51; in batalia de la Harcov au fost nimicite armatele 6, 9, 28 si 57, 7 corpuri de tancuri si cavelerie autonome, precum si un numar impresionant de divizii, brigazi si regimente de toate armele. Frontul a fost rupt pe o distanta uriasa, iar trupele germane neintampinand nici o rezistenta s-au infiltrat pe cele doua directii de importanta strategica, Caucaz si Stalingrad. Caucazul inseamna bineinteles petrol. Caderea Stalingradului ar fi insemnat acelasi lucru, pentru ca din Marea Caspica petrolul era transportat in sus pe Volga. Imaginea dezastrului oferit de trupele care se retrageau in debandada, l-a facut pe Stalin sa instituie ordinul fulger nr . 27 privind actiunea detasamentelor de baraj si a batalioanelor disciplinare impotriva oricarei formatiuni care ar fi indraznit sa dea fie si un singur pas inapoi. Zadarnic insa. In lipsa unor rezerve proaspete orice regrupare si de aici speranta oricarei retrageri organizate in vederea temporizarii ofensive germane parea o simpla iluzie. La vremea respectiva Armata Rosie dispunea de 9 corpuri de infanterie de garda, uzate in lupte, vlaguite din cauza pierderilor mari suferite si imposibil de scos din zonele frontului unde luptau. Cu toate acestea in Caucaz in fata Armatei 4 Tancuri germane s-au ivit ca din senin 2 corpuri de armata sovietice complet noi, bine echipate si pregatite, corpurile 10 si 11. Pe directia Stalingrad a aparut, alaturi de celelalte divizii cu capacitatea combativa mult diminuata ,o divizie noua bine dotata si instruita, Divizia 32 Infanterie de Garda, urmata la scurt timp de diviziile 33, 34, 35 si 36 Infanterie de Garda.

Numarul acestor noi unitati de elita va continua sa creasca in mod spectaculos, astfel incat in scurt timp a aparut si prima armata de garda condusa de generalul locotenent F. I. Goligov, fost sef al GRU, avand in componenta sa 5 divizii de infanterie de garda 37, 38, 39, 40 si 41. In diferite alte faze ale razboiului, de indata ce survenea un moment de criza, apareau in mod providential alte si alte unitati proaspete de elita, numite de garda, desi aceasta era o denumire care se castiga de obicei in lupta, nicidecum atribuita in avans. Au fost insa si 2 exceptii: subunitatile dotate cu dispozitivele de foc in salve, aruncatorile de proiectile reactive de tip BM8, BM13, M30, BM31 si unitatile si mari unitati de desant aerian transformate, prin forta lucrurilor, in simple unitati de infanterie. Militarii care le compuneau aveau o pregatire superioara celorlalti si au luptat cu totii in mod admirabil. A lupta este insa doar un mod de exprimare, pentru ca adesea acestia au fost intrebuintati numai in situatii disperate, fara speranta, in care singurul lucru esential era astuparea breselor sau castigarea de timp, deoarece majoritatea unitatilor de desant erau dotate in exclusivitate cu armament usor, fara suficienta tehnica antitanc adecvata si beneficiau doar intamplator de sprijinul unei artilerii proprii. Este usor de inteles de ce speranta de supravietuire pe front a acestor unitati arareori a reusit sa depaseasca cateva saptamani. Dar probabil ca pentru Stalin era suficient si atat.

 

Istoria Parasutismului, Partea a V-a

 

 

CaporalMusat

Sursa: cartea FORTELE SPECIALE, scrisa de colonelul VASILE  SOARE si WIKIPEDIA

 

 

Series Navigation<< Istoria Parasutismului, partea III-aIstoria parasutismului, Partea a V-a >>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *