Qvo vadis autonomia de apărare europeană: lovituri în adâncime cu rachete de croazieră și balistice (2) – Partea intâi

MBDA – MdCN

În primul articol din serie am pornit de la dilema artileriei reactive, aceasta fiind o capabilitate cândva omniprezentă în fostul Pact de la Varșovia, dar tratată mai degrabă ca nișă în Occident, ceea ce a lăsat Europa, după Războiul Rece, cu foarte puține sisteme autohtone și cu o dependență structurală de M270/MARS și de HIMARS-ul american.

Acest al doilea articol mută discuția la nivelul următor, către rachetele de croazieră și balistice, instrumentele de „deep strike”, fără de care orice proiect de autonomie europeană rămâne incomplet, într-un context în care o eventuală retragere sau reducere a prezenței americane ar deschide un gol periculos în zona loviturilor la mare distanță.  Statele europene au început, târziu dar vizibil, să investească în propriile familii de rachete, de la Storm Shadow/SCALP, Taurus și MdCN, până la programele de nouă generație precum STRATUS sau inițiativa, deja fragmentată si revigorată oarecum la data articolului, ELSA pentru lovituri terestre de 1.000–2.000 km. Practic vorbim de segmentul dintre MLRS‑uri și armele operational-strategice unde Rusia operează confortabil cu Iskander și Kalibr.

Situatia in tarile europene:

Rachetele de croazieră și cele balistice stabilesc în lumea de astăzi nu doar cât de departe poți lovi, ci și cât de serios te ia un adversar atunci când vorbești despre descurajare sau autonomie. Dacă poți atinge, cu precizie, ținte la sute sau mii de kilometri distanță (depozite, noduri logistice, porturi, aerodromuri, centre de comandă) atunci poți avea și credibilitate cu privire la capacitatea de riposta autonoma a Europei.

Privită strict prin prisma capabilităților convenționale, imaginea europeană este diversă. Există sisteme foarte bune precum Storm Shadow/SCALP, Taurus, MdCN, NSM/JSM, cu proiecte promițătoare precum STRATUS sau viitoarele rachete terestre din familia ELSA, dar toate acestea sunt fie aeriene sau navale, fie în fază de dezvoltare, fie limitate numeric.

Ce rachete au acum in serviciu statele europene:

Incepem cu Storm Shadow/SCALP, pentru că sunt singurele rachete de croazieră europene care au fost testate masiv în luptă. Integrarea lor pe Su‑24 ucrainene în timp record a transformat bombardiere sovietice depăşite într-un vector de atac în adâncime capabil să lovească poduri, depozite şi infrastructură militară în Crimeea, Donbas şi chiar în regiunile ruseşti de frontieră, cu o precizie foarte bună și o rată inițială de penetrare a apararii ruse cu adevarat remarcabilă. Varianta livrată Ucrainei a fost limitată politic la aproximativ 300 km, sub raza maximă teoretică, dar suficient pentru a pune sub presiune aproape toate nodurile logistice din spatele frontului. Pe măsură ce Rusia a adaptat apărarea antiaeriană, a introdus mai multe interceptări și a forțat Ucraina să folosească tactici mai complexe (inclusiv „rachete momeală”), eficiența tactică s-a păstrat, însă impactul strategic a fost atenuat de numărul mic de rachete, ritmul de consum și imposibilitatea de a susține luni la rând un volum mare de lovituri. Este o rachetă nu tocmai nouă însă capabila si disponibila costuri rezonabile.

Taurus KEPD 350, deși foarte apropiată ca profil (croazieră subsonică, stealth, specializată în distrugerea țintelor fortificate) a jucat până acum doar rolul de sperietoare în Ucraina însă nimeni nu a văzut-o în luptă. Ucraina a cerut insistent racheta, argumentând că combinația de rază 500+ km, penetrare in profunzime și mod de zbor „nap-of-the-earth” ar permite lovirea unor ținte critice în interiorul Rusiei, dar Berlinul a blocat transferul din motive politice și de control al escaladării.

Germania s-a orientat în direcția Taurus Neo, un program de peste 400 milioane euro aprobat în 2025, menit să prelungească viața conceptului până în 2040+ cu electronice actualizate, rază extinsă și o amprentă radar redusă, semnal clar că, cel puțin pentru Bundeswehr, racheta de croazieră lansată din aer rămâne piesa centrală a descurajării convenționale.

Pe segmentul naval, lecțiile din Ucraina sunt oarecum indirecte, dar se pot trage totusi unele concluzii. MdCN nu a fost folosită în acest conflict, însă experiența franceză din Siria o confirmă ca un fel de „Tomahawk european” (profil low‑observable, viteză subsonică, rază de peste 1.000 km și integrare pe FREMM și submarine de atac), ceea ce îi conferă o valoare clară în doctrina de lovituri convenționale la mare distanță atâta vreme cât ai și platformele navale care să o ducă în poziție de lansare. În privința rachetelor antinavă precum Exocet, NSM sau RBS15 s-a demonstrat, prin analogie cu succesul ucrainean cu Neptune și cu discuțiile despre eventualul transfer NSM, că pot juca un rol în lovituri asupra infrastructurii de coastă, porturi și obiective fixe, dar sunt constrânse de o încărcătură mai mică, raze mai scurte și achiziția țintei adaptat inițial pentru mediul naval, nu pentru obiective în adâncimea zonei de uscat.

În practică, Storm Shadow/SCALP a fost singura capabilitate europeana de deep‑strike convențional în Ucraina, iar rezultatele sale – foarte bun la început, tot mai contestat pe măsură ce Rusia a învățat, arată că un singur tip de rachetă, în număr mic, nu poate susține o campanie de lovituri în adâncime împotriva unui adversar mare și cu putere de adaptare.

 

Ce rachete sunt in dezvoltare:

MdCN (Franta)

Plecând din zona navală, Franța a dezvoltat MdCN, (Tomahawk‑ul francez”) derivat din SCALP, integrat pe fregatele FREMM și submarinele nucleare de atac și gândit ca instrument de descurajare convențională, menit a lovi ținte strategice la 1.000+ km fără a escalada imediat în registrul nuclear.

Următorul pas este de a avea aceasta capabilite la sol, prin LCM (Land Cruise Missile), practic o versiune terestră a MdCN pe care MBDA o prezintă drept singura rachetă de croazieră „deep precision strike” complet europeană lansată de la sol, cu aceeași arhitectură de bază și cu ambiția de a da utilizatorilor MdCN/LCM o capacitate proprie de lovire la mare distanță.

MdCN e o rachetă de croazieră subsonică, turbojet, concepută pentru lovituri de mare precizie la peste 1.000 km împotriva țintelor terestre de mare valoare. Racheta cântărește aproximativ 1.400 kg, are 6,5 m lungime, un diametru de 500 mm și poartă un focos de circa 300 kg, suficient pentru a neutraliza sau distruge ținte sensibil protejate, dar nu buncăre extrem de întărite.

Din punct de vedere al platformelor, MdCN a fost gândită din start în două variante, dar cu același corp de rachetă: lansare verticală de pe fregatele FREMM prin SYLVER A70 și lansare prin tuburile torpilă de 533 mm de pe submarinele de atac clasa Suffren/Barracuda (într-un container hidrodinamic, care se separă la ieșirea la suprafață). E important și că arhitectura permite integrarea pe submarine convenționale de tip Scorpène, ceea ce deschide teoretic calea pentru exportul unei capacități de deep strike la 1.000+ km către marine ne‑nucleare, dar cu ambiții regionale.

Drept ghidaj MdCN folosește un pachet compx, inerțial + GPS + TERCOM/TERPROM pentru zbor la joasă înălțime și urmărirea terenului, plus un cap de ghidare terminal infraroșu cu recunoaștere de imagine, ceea ce îi permite să compare „imaginea” țintei cu o bază de date pre‑încărcată și să corecteze ultimii metri de traiectorie cu precizie metrică. Această combinație o face relativ rezistentă la bruiaj GPS și îi permite să atace ținte cu contur clar (hangare, clădiri C2, depozite). Din punct de vedere doctrinar, francezii o prezintă explicit ca instrument de „deep precision strike” convențional, complementar descurajarii nucleare: o capabilitate cu care poți lovi în adâncime (inclusiv pe teritoriul unui „peer adversary”) fără a trece linia nucleară.

Operațional, MdCN a fost folosită prima dată în noaptea de 13/14 aprilie 2018, în atacul comun SUA–UK–Franța asupra infrastructurii chimice siriene: trei rachete MdCN lansate de o FREMM franceză au lovit depozitul Him Shinsar împreună cu Tomahawk‑uri americane și Storm Shadow/SCALP, ținta fiind practic distrusă după o combinație de focose penetrante și focose HE. Mai nou, DGA și Marina franceză au demonstrat și capacitatea de „synchronized time-on-target” (STOT), cu lovituri MdCN lansate simultan de o fregată și un submarin și sosind în același interval de timp pe ținte diferite.

LCM (Land Cruise Missile) este, practic, versiunea terestră a lui MdCN/NCM: un sistem de rachetă de croazieră lansată de la sol, dezvoltat de MBDA pentru lovituri de precizie la distanțe de peste 1.000 km. Racheta păstrează arhitectura de bază a MdCN – masă 1.400 kg, lungime 6,5 m, motor turbojet Microturbo TR 50, profil subsonic cu zbor la foarte joasă înălțime, focos 250–300 kg și pachet de ghidaj INS/GPS + corelare topografică + căutător IR în faza terminală, cu precizie metrică la foarte mare distanță.

LCM va veni ca sistem complet de lansatoare pe șasiu cu roți (transport‑lansator, cu două containere a câte două rachete), plus suita de planificare misiune și C2, gândite pentru mobilitate, dispersie și supraviețuire în context de conflict de mare intensitate. Pentru că nu mai trebuie să respecte constrângerile mediului naval (VLS A70, mediu marin, integrare pe submarine), varianta terestră are mai multă libertate în optimizarea masei și a rezervelor de combustibil, MBDA sugerând explicit că asta se traduce în performanțe cel puțin la fel de bune ca MdCN – deci rază reală >1.000 km, cu aceeași capacitate de a penetra zone dense de apărare antiaeriană prin RCS redus și zbor profilat după teren.

LCM este important din trei motive:

• oferă Europei, pentru prima dată, o rachetă de croazieră terestră de rază >1.000 km proiectată, produsă și integrată integral în Europa – deci o alternativă directă la Tomahawk.
• permite replicarea, pe uscat, a conceptului de „synchronized time‑on‑target” demonstrat deja cu MdCN (lovituri sincronizate de pe fregată și submarin), dar acum cu baterii mobile greu de neutralizat preventiv;
• este, de facto, modul în care Parisul încearcă să umple golul 300–2.000 km de pe vector terestru fără a depinde de Washington.

Echivalentele altor puteri ar fi Tomahawk la americani, Kalibr la ruși, HN‑2/HN‑3 la chinezi.

Daca tot suntem la arsenalul francez, precizez că nu mă voi referi la rachete precum ASMPA R și M51 deoarece aceștia sunt vectori purtători de încărcături nucleare.

 

STRATUS (Franta, Marea Britanie, Italia)

STRATUS este noul nume de marketing al fostului FC/ASW (Future Cruise/Anti‑Ship Weapon), proiectul franco‑britanic la care s‑a alăturat și Italia. În locul unei singure rachete, STRATUS propune un vector LO (Low Observable) subsonic și stealth, dedicat deep‑strike‑ului discret împotriva țintelor terestre de mare valoare, și un vector RS (Rapid Strike) supersonic cu motor ramjet, optimizat pentru lovituri antinavă foarte rapide, dar și pentru misiuni SEAD/DEAD și, la nevoie, împotriva aeronavelor de mare valoare tip AWACS.

LO este urmașul conceptual al Storm Shadow/SCALP, cu rază de peste 500 km, secțiune radar redusă, profil de zbor foarte jos și pachet de ghidaj multi‑sensor, gândit să penetreze straturi dense de apărare antiaeriană și să ajungă loveasca infrastructura C2, obiective logistice sau energetice a adversarului.

RS este moștenitorul ideilor din conceptul Perseus adica un vector cu motor ramjet, capabil de viteze  supersonice (zona Mach 3+), manevre agresive pe traiectorie și profile de atac care il fac greu de interceptat, cu o încărcătură care poate fi configurată pentru a maximiza efectul asupra navelor de suprafață sau a radarelor și bateriilor SAM.

LO și RS sunt proiectate să intre atât în calele interne ale F‑35, cât și pe pilonii Rafale și Typhoon, ceea ce lasă loc pentru combinații interesante: de la încărcări „full stealth” pe F‑35 (LO în interior) la combinații LO + RS pe un Rafale sau Typhoon configurat pentru pachet mixt de lovituri la sol și antinavă. Pentru mediul naval, STRATUS este gândit pentru lansatoare verticale (VLS) – în primul rând pe fregatele de nouă generație (Type 26 britanice, FREMM și succesoarele lor, eventual pe viitoarele unități italiene), cu integrare planificată atât în lansatoare de tip Sylver cât și, ideal, în Mk 41, pentru a face produsul mai atractiv la export. Din punct de vedere al calendarului, MBDA vorbește de o fereastră de intrare în serviciu în jur de 2028–2030, cu primele capacități operaționale validate pe platforme aeriene, urmate de integrarea navală pe măsură ce noile fregate intră în flotă.

Echivalentele ar fi o combinație între JASSM‑ER/LRASM la americani, Kalibr + Oniks/Zircon la ruși, respectiv la chinezi de rachetele de croazieră (YJ‑18) și antinavă.

 

3SM Tyrfing

Acest proiect se dorește și complement al NSM, dar descrierile oficiale și detaliile din contractul de dezvoltare arată că vorbim de un vector de deep‑strike naval ce poate fi dezvoltat si pentru alte medii si tinte. cu viteză Mach 2–3, rază dorită de 800–1.000 km, manevrabilitate pe toată traiectoria, senzori pentru angajarea tintei în orice condiții meteo, data‑link pentru control în zbor și un focos cu efect ajustabil.

Kongsberg Defence & Aerospace este contractorul principal, cu Diehl Defence și MBDA Deutschland ca parteneri în joint-venture-ul anunțat în mai 2024. Bundestagul a aprobat în iunie 2024 o contribuție germană de aproximativ 650 de milioane de euro, finanțată până în 2027 din fondul special pentru Bundeswehr, cu trecerea ulterior pe bugetul obișnuit de apărare; dezvoltarea ar trebui să se încheie la începutul anilor 2030, cu capacitate operațională în jur de 2035.

Din punct de vedere doctrinar, 3SM este conceput să fie desfășurat inițial pe fregatele norvegiene și germane, alături de NSM, ideea fiind, tot ca la STRATUS, sa etajeze vectorii de lovire rachete subsonice stealth care vin pe profil foarte jos și rachete supersonice manevrabile care comprimă timpul de reacție al apărării, ambele capabile să lovească și ținte de coastă sau infrastructură critică, nu doar nave. Comunicatele germane sugerează deja că Tyrfing nu va rămâne limitat la rolul clasic naval, ci este luat în calcul și pentru variante coastă‑navă și coastă‑uscat, ceea ce îl împinge clar în zona de multirol deep‑strike.

 proiectul prin care norvegienii și germanii vor să intre în clubul foarte restrâns al celor care pot penetr zone A2/AD cu mijloace proprii adica un sistem gândit să penetreze apărări stratificate, să țintească atât grupări navale, cât și obiective terestre în adâncime.

Echivalentele ar fi rachete antinavă/strike supersonice sau hipersonice precum Oniks/Yakhont/Zircon la ruși sau YJ‑18/YJ‑12 la chinezi; americanii nu au momentan un echivalent direct supersonic în serviciu, LRASM fiind subsonic.

 

Suedezii vor hibrid UAV-racheta de croaziera.

Suedia a semnat în noiembrie 2025 un contract de aprox. 12 milioane lire cu GKN Aerospace pentru un demonstrator de UAV cu motor turbojet, dar conceptul prezentat arată clar ca o rachetă de croazieră stealth. GKN trebuie să proiecteze de la zero atât fuselajul, cât și un motor turbojet dedicat, cu demonstrații la sol și zbor gata în 18 luni. Coordonarea programului și motorul vor fi dezvoltate în Suedia (Volvo Aero), iar celula în Olanda, la Fokker, tot parte a grupului GKN. Oficial, proiectul este descris ca UAV flexibil, low‑cost, dar practic pare sa fie un demonstrator de rachetă de croazieră, gândit ca baza de plecare pentru o capabilitate de lovire la 2.000 km pe care Armata Suedeza o cere în perspectiva 2030, ca răspuns la arsenalul rusesc de rachete de croazieră și balistice.

 

Marea Britanie are in dezvoltare doua concepte de vectori lansabili terestru.

Au in lucru două concepte naționale de „deep strike” terestru, Brakestop și Nightfall.

Brakestop este descris ca platformă de tip „drona de atac”/rachetă de croazieră (oarecum similar cu sistemul suedez) cu rază de aprox. 600 km și încărcătură de 200–300 kg, concepută pentru rol de deep strike, complementară rachetelor aeriene existente.

Nightfall este preconizat a fi o rachetă balistică tactică. Cerințele oficiale (RFI august 2025) cer o rază cu obiectiv declarat de cel putin 600+ km, focos de aproximativ 200–300 kg exploziv, CEP sub 10 m și capacitate de a trage multiple rachete de pe un singur vehicul, care trebuie să lanseze întreaga salvă în maximum 15 minute și să părăsească poziția în 5 minute, totul la un cost-țintă de ~500.000 £ per rachetă fără focos și lansator.

Pentru Brakestop GKN. firmă britanică și deja contractor pentru proiectul suedez este poziționat să câștige competiția pentru o rachetă de croazieră terestră a UK, ceea ce deschide scenariul unei familii comune britanico‑suedezo‑olandeze in sensul ca același lanț industrial (GKN/Volvo Aero/Fokker) ar putea sta la baza unei rachete de croazieră de 600 km (Brakestop) și a unei variante extinse la 1.000–2.000 km pentru Suedia, eventual cu versiuni lansabile aero și naval.

Va urma…

Steppewolf