Istoria IAR 99 (7), ultimul capitol.

De regula, la orice proiect au loc mai multe „loopuri”, Schleife, pe nemteste, iteratii, am un lapsus, cum se spune la voi, la romani?

Adica inti se face prima dimensionare, uneori din burta, sau din experienta, folosindu-se niste formule empirice, mai apoi se face un calcul de rezistenta, apropos, la 99 Cristi, fost pilot pe MIG 21, a raspuns de rezistenta AV si Mariana de AO. Candva am primit, ca ajutoare, doi ingineri tineri, Mariana, alta Mariana si Marius, Marius a facut cariera, mai tarziu, la Boeing.

Dupa primele calcule, uneori, apar mari modificari, dupa ce se baga astea se mai calculeaza odata, mai tarziu se discuta cu fabricantul, apar din nou modificari, chiar majore, din nou calcul, apoi executia prototipului, incercari statice si dinamice, eventual din nou modificari, incercari in zbor, iar modificari, si in sfirsit documentatia de serie si inceperea fabricatiei de serie.

Din fericire la acest proiect intre dimensionarea initiala si cea finala au fost corectii minore, nici macar fabricantii nu au avut observatii majore.

De altfel am avut un noroc chior ca ampenajele s-au executat la Brasov, era pur si simplu alta lume, poate ca personaliatea lui Silimon, pe atunci un mare constructor de planoare, daca nu ma-nsel a produs atunci unul din cele mai misto planoare din lume cu o finete de 52 (la 52 de metri, planare, pierdea un metru). Poate faptul ca fabricau elicoptere si aveau un standart de calitate certificat international, sau poate pur si simplu „chimia” umana dintre noi s-a potrivit mai bine, fapt e ca a fost o colaborare extrem de placuta si constructiva. Cu unii am ramas chiar prieteni, m-au vizitat, peste ani, chiar in Germania.

E drept ca am invatat si eu de la ei, aveam in proiect totusi niste „naivitati”, de exemplu nu dadusem suficienta atentie etansarii structurii fagure, din fericire am putut corecta relativ usor.

S-au executat specimenele de incercari statice, s-au incercat la noi in laborator, sef de incercari era Victor Giurgiutiu, un tip exceptional, care a devenit peste ani mare prof. in USA. Rezulatatele au fost bune dar nu foarte bune, ideal e atunci cand ceva se rupe la fix, adica la „proof load”, inmultita cu 1,5 coeficientul de siguranta, „ultimate”. Daca se buleste inainte e nasol, ca nu indeplineste conditiile de certificare, daca se rupe prea tarziu inseamna ca e supradimensionata.

AOul s-a rupt un pic peste limita, parca 1,6-1,7, deci ar mai fi fost posibilitati de reducere a greutatii. Apropos greutate, ne-am inscris in greutatea estimata initial, chiar putin sub. Desigur au fost considerate si performantele dinamice, respectiv aeroelasticitate, aveam o echipa foarte buna, mai ales Mirel, ajuns prin Israel, care colaborase cu, mai tirziu prin moarte devenit celebru in lume, Liviu_Librescu.

Ma rog, un proiect care a curs extrem de armonios, chiar un pic prea frumos, pe undeva ma simteam nebagat in seama, in Institut capatai notoritate daca componentele tale aveau probleme, daca era scandal cu fabricatia.

De altfel acum vro doi ani cind am fost in vizita la institut l-am cunoscut pe noul director, m-a prezentat un coleg si i-a spus ca am lucrat la 99, a intrebat ce componente am proiectat, cand a auzit de ampenaje a zis ca nu e interesant, ampenajele nu ridica nici un fel de probleme.

Nu as vrea sa dau impresia ca ma laud, am avut, in cariera mea de 40 de ani si proiecte pe care le-am umplut de sange, dar ampenajele la 99 au fost o imbinare fericita intre inspiratie de proiectant, management de proiect ideal, fabricant optim.

De altfel si celelalte componente au mers fara probleme, singura pana a fost cu ferurile de prindere ale aripii, era si f. complicat, geometric, deoarece aripa avea unghi de calare si diedru, lucru care facea dificila proiectarea, cu mijloacele de atunci.
Chiar si colaborarea cu oltenii a mers binisor, desi uneori considerau ca-i avionul lor, erau tare ambitiosi, la fus. central au incercat niste inovatii, care nu prea au mers. Era un inginer putin cam nebun, in sensul bun al cuvantului, unu Anghel, a fost chiar un pic director, au fabricat chiar o directie in fibra de carbon, la Brasov. Am auzit ca si azi sunt probleme intre INCAS si Craiova, cui ii apartine licenta, pe undeva e bine, dupa cum a spus Kennedy „Der Erfolg hat viele Väter, der Mißerfolg aber ist immer ein Waisenkind” (Succesul are multi tati, insuccesul e un copil orfan”, si IAR 99 a fost, fara indoiala, un succes. Sunt si azi mandru ca am avut norocul sa particip la asa un proiect.

P.S Voi face un pic de pauza cu amintirile, am obosit un pic.

Un articol Neamtu-Tiganu

2 comentarii:

  1. Va multumim pt istoria IAR 99 – inside story.

    Totusi am ramas cu un gust amar, gandindu-ma la starea prezenta a ‘industriei'(what’s left of it) aeronautice romane si la oamenii capabili care au fost nevoiti sa plece din sistem.

    Am citit episoadele, au fost interesante, pt mine mai ales.

    Am fost interesat sa dau la Aeronave, dar am fost sfatuit bine de un inginer de aeronave sa-mi vad de treaba. Am visat si aviatie militara, pana cand, student fiind la calculatoare, am intalnit un pilot tanar prin Politehnica ce isi cauta de inginereala si mi-a spus sa-mi vad de treaba pt ca el si colegii lui nu mai zboara si trebuie sa-si caute de viitor…

    Cu toate mizeriile erei comuniste, alea se pare ca au fost totusi vremurile de glorie ale industriei aviatice si aviatiei romanesti. Vremuri cele mai bune deocamdata, maximul de dezvoltare si de productie.

    Dupa aia totul a fost all the way downhill.

    Industria a fost nivelata, oamenii au plecat (inginerul care m-a sfatuit sa-mi vad de treaba si care a lucrat la Brasov si la Bucuresti e prin America).

    Cine pastoreste tara aia nu are interes sa mai produca ceva. E mai profitabil sa calaresti boimea cu taxe si sa cumperi din afara, cu comisioane.

    Oamenii de pe blogul asta viseaza IAR99XT, elicoptere de atac, exporturi; parerea mea personala este it’s not gonna happen.

  2. Multumesc pentru serie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *