Artileria anti-aeriana sovietica: tunuri!

Tun AA , 37 mm model 1939

Proiectat de L.A.Loktev şi M.N.Loginov la fabrica de artilerie nr.8 din Kaliningrad, acest tun are la bază Bofors-ul de 40 mm produs în Suedia, intrând în serviciul activ în anul 1939. Au existat două versiuni autopropulsate SU-37/1 pe şasiul autotunului SU 76 şi SU 37/2 pe şasiul tancului T 34, singurele autotunuri antiaeriene produse de URSS spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În anii ’60 aceste autotunuri sunt înlocuite cu ZSU-234 pe şasiul tancului amfibiu PT-76, ce avea sistem de conducere automată a focului asistat de radar.

 

Tun AA,  57 mm model 1950 S-60

Flak 41, calibrul 50mm

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită progreselor realizate în construcţia de avioane, apare o bandă cuprinsă între 1500 şi 3000 de metri în care tunurile existente combăteau cu mare risipă de muniţie ţintele aeriene. Soluţia la această problemă a fost  Flak 41 de 5 cm şi nu a fost un succes din toate punctele de vedere (inspirat de Boffers-ul de 40 mm).

Acest tun a fost produs prima dată în 1936 de firma Rhein Metall Borsig care a primit în 1940 un contract pentru 60 de tunuri ce intră în serviciu în 1941. Datorită reculului puternic ţintirea se făcea cu greutate. Aceste piese au fost folosite iniţial numai pentru apărarea barajelor din zona Rhur.

Perfecţionările aduse în timpul războiului au constat în construirea unui sistem de conducere centralizat a focului ce controla o baterie. Englezii au construit şi ei în timpul războiului un tun AA de 57 mm care nu a depăşit niciodată stadiul de prototip.

 

 

*Tun anti-aerian S-60

Proiectarea a început în anul 1944 la NII-58 sub conducerea lui V.G.Grabin. primele teste au fost efectuate pe poligonul Doguz în anul 1946. A fost introdus în dotare în ianuarie 1950. S-60 a fost primul tun anti-aerian ce era ghidat de la distanţă de sistemul PUAZO-6 ce era la radul său ghidat de SON-9.

SON 9 radar de control al focului pentru S 60

 

Sistemul de control al focului PUAZO-5

Acest tun proiectat de L.V.Loktev, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, este destinat să înlocuiască tunul de 37 mm model 1939 şi acoperă banda cuprinsă între 1500 şi 3000 m ce era dificil de acoperit cu tunul de 37 mm. În anii ’60 acest tun este înzestrat cu predictorul PUAZO 6/60 şi radarul SON 9A  ce opera în banda E. Versiunile capturate în Irak, în timpul primului război din Golf, erau dotate cu sistemul de televiziune ce dota sistemul antiaerian SA-8 şi radarul ce dota sistemul antiaerian SA-3. Pe baza acestui tun, în anii ’50 a fost produs autotunul antitanc ASU-57, primul blindat rusesc ce putea fi paraşutat. Tot în anii ’60, pe şasiul tancului T54 s-a construit autotunul antiaerian ZSU-57/2 ce a fost folosit în conflictul din fosta Iugoslavie, cu modernizările de rigoare. Orice divizie de tancuri sau mecanizate are în componenţă un regiment format din 4 baterii, fiecare baterie având 6 tunuri.

 

Tun antiaerian, 85 mm model 1939/1944 (Ks-12)

La sfârşitul anilor ’20 URSS cumpărase mai multe licenţe de armament: hidroavioane şi submarine din Italia, tancuri şi tunuri antiaeriene din Anglia, tunuri de câmp franceze, tunuri de munte cehoslovace, iar din Statele Unite au cumpărat sistemul de suspensie pe bare de torsiune. Au produs sub licenţă tunul antiaerian Vickers de 75 mm model 38, cu calibrul de 76,2 mm deoarece maşinile unelte şi dispozitivele de calibrare erau adaptate în URSS cu precădere acestui calibru. Tunul antiaerian de 85 mm model 1939 (KS12) a fost proiectat de M.N.Loginov la fabrica de tunuri nr.8, Kaliningrad, lângă Moscova, şi a fost introdus în serviciul activ la începutul celui de-al doilea război mondial. Pe baza acestui tun a fost construit autotunul antitanc SU-85 şi faimosul tanc T34/85. La sfârşitul celui de-al  războiului mondial acest tun era folosit în conjuncţie cu predictorul PUAZO-6/12 şi radarul SON-9 (Fire-can cod NATO). În anii ’70 acest tun a fost înlocuit în statele membre ale Tratatului de la Varşovia de tunul antiaerian 100 mm KS-19. Menţionăm că în 1950, în paralel cu tunul AA de 85 mm model 1939, statele Pactului de la Varşovia aveau în dotare şi tunul antiaerian de 130 mm KS-30, care din anii ’90 este folosit ca artilierie de coastă.

M-1939 a fost scos din producţie în 1944 şi înlocuit cu mult mai performantul M-1944 KS-18 (85 mm) proiectat de G.D.Dorokhin. Ambele modele, 1939 şi 1944 aveau puternice capacităţi antitanc, fiind folosite cu succes chiar şi în timpul războiului din Vietnam. Piesele capturate de germani şi folosite împotriva foştilor proprietari au fost introduse în nomenclatorul german sub denumirea 8,5 cm Flak M.39/44 ( R). Tunurile Vickers (76,2 mm) produse sub licenţă ce au fost capturate de germani au fost trimise în Germania şi retubate cu ţevi Krupp de 88 mm deoarece stocurile de muniţie s-au epuizat repede. Tunurile KS 18 au fost folosite în general pentru apărarea obiectivelor strategice: zone industriale, urbane, sarcina apărării obiectivelor tactice revenind tunurilor S-60.

 

*Sistemul ZSU-57-2

În anul 1947 a început proiectarea tunului anti-aerian de 57 de mm S-68 având la bază modelul S-60.

Testele s-au desfăşurat în perioada 1950-1954.  în 1955 tunul a fost introdus în dotarea armatei URSS începând cu anul 1955.

A fost folosite în razboiul din Vietnam atât în sud cât şi în nord. Un număr mic de sisteme a fost vândut sau transferat în Ungaria, RDG, Polonia, Finlandei, Angola, Siria, Egipt, Cuba, China, Coreea de Nord şi Iran. Modelele iraniene au participat la lupte în cadrul razboiului dintre Iran şi Irak.

 

*Sistemul ZSU-37-2 “Ynisei”

Comform hotărârii CM al URSS din 17 aprilie 1957 a început proiectarea ZSU “Enisei” şi “Shilca” cu sisteme de ghidare prin radio.

Sistemul „Enisei” a trecut prin teste în paralel cu sistemul „Shilca”. Conform hotărârii CM din 5 septembrie 1962 a fost introdusă în dotarea armatei doar „Shilca”, iar pe 20 septembrie acelaşi an a fost emis ordinul GCOT privind încetarea lucrărilor la sistemul „Enisei”

 

*Sistemul ZSU-23-4 „Shilca”

În dotarea sistemului intră staţia de radiolocaţie RLS-33 cu o distanţă de localizare de 20 de km. „Shilca” a participat activ la conflictele militare din Orientul Apropiat şi în alte regiuni ale lumii.

La graniţa secolului 21 Rusia a folosit sitemul „Shilca” în cadrul luptelor din Cecenia, împotriva infanteriei şi a tehnicii militare cu o carcasa slaba

ZSU-23-4M „Shilca”

Pe lângă dotarea cu rachete pentru urmărirea ţintelor, complexul mobil este dotat cu indicatori laser, cu sisteme electro-optice de ochire şi supraveghere.

 

*Complexul 2K22 “Tungusca”

Complexul de rachete şi tunuri antiaeriene 2K22 „Tunguska”

Staţia de depistare a ţintelor reprezintă o staţie de radiolocaţii cu banda de unde decimetrice. Staţia de ghidare este o staţie de radio-locaţii în bandă centimetrică cu un sistem de supraveghere pe două canale. Ambele staţii au fost folosite pentru detectarea sau ghidare elicopterelor ce zboară la mică înălţime.

Complexul de apărare anti-aeriană 2K22 “Tunguska”

Proiectarea complexului a fost încredinţată KBP MOP sub conducerea A.G.Şipunov, în conformitate cu hotărârea CC al PCUS şi al CM al URSS din 8 iunie 1970. La început se dorea crearea unui nou complex anti-aerian pe baza sistemului ZSU-23-4 “Shilca”.

Cu toate acestea crearea unui nou complex anti-aerian a întampinat rezistenţa chiar în persoana ministrului apărării A.A. Grecico, care a întrerupt finanţarea pentru proiectare datorită apariţiei sistemului „Osa-AK” (Viespe-OK). Către mijlocul anilor 1990 sistemul “Tunguska” a fost modernizat şi a primit denumirea de “Tungusca-M”. Principalele îmbunătăţiri se refereau la introducerea unei noi staţii radio de recepţie “Ranjir” (PU-12M) şi PPRU-1M (PPRU-1).

Complexul 2K22M a fost testat în perioada august-octombrie 1990 şi a fost introdus în dotarea armatei în acelaşi an.

 

 

*TUNUL AA: ZU-23

A fost creată în anul 1957, iar de la sfârşitul anilor ’50 se află în dotarea unitatilor de apărare anti-aeriană şi de desant.

ZU-23 a fost exportată în ţările tratatului de la Varşovia, în Africa şi Orientul Apropiat. S-a destins în conflictele locale din lume cât din locurile fierbinţi din CSI. La momentul actual ZU-23 se foloseşte activ în Cecenia.

 

*Statia RPC – 1 “Vaza”

Pentru tunurile de 57 de milimetri S-60 a fost proiectat de NII-20, sub conducerea lui M.M.Cosicichin, complexul radio RPC-1 “Vaza”. Acest complex mobil este situat în cabina unei automobil Ural. Alături de posibilitatea de ghidare manuală a staţiei există posibilitatea ghidării prin aparatul optic TZC. Producţia în serie s-a dezvoltat la uzina electromecanică din Mari. Complexul asigura urmărirea ţintei după coordonate şi după distanţă.

 

Ionica Fonosh

GeorgeGMT