Buletin naval. US Navy va primi noi fregate. Chiar și cuirasate…

Am citit cu viu interes saga dotării US Navy cu o nouă fregată, de la momentul anunțului programului FFG(X) până la anunțul anulării și relansării programului care, între timp a mai pierdut și-o literă din denumire, și anume “G”-ul. A rămas deci FF(X), sau cel puțin așa spun sursele publice de informare.

Pedanterie sau nu, pierderea “G”-ului din denumire are repercusiuni directe asupra capacității de luptă a noii fregate. Astfel, în nomenclatorul US Navy, FFG înseamnă “Frigate, guided missile” ceea ce semnifică o dotare cuprinzătoare cu rachete. Primele fregate care au fost desemnate în cadrul US Navy cu apelativul FFG au fost cele din clasa Oliver Hazard Perry, una dintre cele mai reușite fregate produse în timpul Războiului Rece (opinie personală, bineînțeles). Din punctul meu de vedere, “G”-ul (FFG, DDG, CG) este astăzi indisolubil legat de sistemul de lansare verticală a rachetelor, Mk 41 VLS.

Ca să facem un scurt istoric, programul FFG(X) a fost lansat pentru a suplini și completa navele construite în cadrul programului LCS – Littoral Combat Ships / Little Crappy Ships, considerate inferioare din punct de vedere al capacității de luptă. Inițial fuseseră planificate în jur de 50 de LCS dar, în urma numeroaselor probleme apărute pe parcurs, numărul lor a fost redus pe la 30. În locul celor aprox. 20 de LCS anulate s-a luat decizia construirii a 20 de fregate considerabil mai bine înarmate, bazate pe un proiect aflat deja în exploatare. Cum șantierele americane nu prea mai aveau așa ceva, US Navy s-a întors către aliații săi. Rațiunea alegerii unui proiect străin a fost determinată de dorința înstelaților americani ai zilei de a se mișca cât mai repede posibil cu construcția și operaționalizarea navelor, nevoia fiind considerată stringentă. A fost ales modelul franco-italian FREMM, în versiunea sa italiană.

Apoi lucrurile au început să meargă din ce în ce mai prost pe măsură ce US Navy adăuga noi și noi modificări fregatei italiene. Ceea ce trebuia să reprezinte o simplă operațiune de implementare a senzorilor și armamentului american pe platforma italiană, cu modificări minime ale acesteia, s-a transformat într-un eșec de proporții din cauza numeroaselor modificări solicitate obsesiv compulsiv de US Navy. La sfârșitul zilei, procentul de elemente comune dintre ceea ce a fost botezat Constellation și FREMM-ul italian s-a limitat la 15%. Pentru comparație, din câte îmi amintesc trebuia să fie pe undeva pe la 85%… Ceea ce l-a determinat pe Secretarul Phelan să afirme recent că orice modificare a unui proiect naval aflat în derulare va trece obligatoriu pe la el și va fi personal aprobată de el.

Mărturisesc că, în timpul licitației, după ce s-au anunțat competitorii, aș fi pariat pe fregata spaniolă din clasa Alvaro de Bazan pentru că este un soi de mini-Arleigh Burke – sistem de comandă și control AEGIS, radar SPY, lansatoare verticale Mk 41. De ce-or fi ales americanii modelul italian atât de diferit de ceea ce aveau ei în dotare chiar n-am idee…

În fine, după ce lucrurile au luat-o razna complet în programul Constellation (apropos, păcat că și-au bătut joc de un nume cu rezonanță atât de mare pentru US Navy), americanii au luat decizia corectă din punctul meu de vedere și au pus capăt programului urmând să finalizeze doar cele două nave a căror construcție a început deja.

Nu s-a uscat bine cerneala pe primul anunț că onorabilul Phelan a lovit din nou: a fost anunțat înlocuitorul FREMM și anume o fregată dezvoltată pe baza proiectului cuterului/navei de patrulare de clasă Legend, un produs al celor de la Huntington Ingalls Industries, Inc. (HII). Ca o scurtă bârfă, alegerea fusese deja făcută publică “pe surse” în urma unor discuții informale la o cină cu onorabilul.

Ni s-a spus că US Navy și contribuabilul american merită să beneficieze de un proiect american, construit într-un șantier american, de muncitori americani etc șamd. De altfel, o fregată dezvoltată din clasa Legend a fost propusă de HII și cu ocazia competiției inițiale pentru programul FFG(X). A fost ignorată la acel moment, ironic nu-i așa? N-au trecut decât vreo 5-6 ani de atunci dar, pe de altă parte, încă nu apăruse conceptul de “Golden Fleet”.

Navele de patrulare din clasa Legend (americanii le spun în mod tradițional cutere) sunt cele mai mari din flota Gărzii de Coastă a Statelor (deja) Uimite ale Americii fiind concepute pentru misiuni de supraveghere, control al frontierelor, combaterea traficului ilegal etc. Vorbim de misiuni specifice poliției de frontieră. Marele avantaj vine de la faptul că au fost concepute din start ca să fie interoperabile cu US Navy ceea ce reprezintă un mare plus în contextul programul FF(X). Apropos, FF înseamnă simplu “Frigate”.

Navele de clasă Legend au un deplasament de aprox. 4500 tone, lungimea de 127 m, lățimea de 16,4 m și un pescaj de aproape 7 m. Propulsia de tip CODAG este reglată în favoarea unei raze de acțiune cât mai mare, de până la 12000 Mm (puțin peste 22000 km) în detrimentul vitezei maxime care este de aprox. 28 Nd (52 km/h), viteza reală fiind evident clasificată. Autonomia este de 60 până la 90 de zile fără realimentare la un echipaj standard de circa 120 de oameni, navele având capacitatea de a acomoda aproape 150 de oameni.

Sunt dotate cu un radar tridimensional de căutare aeriană / suprafață de origine Hensoldt – TRS 3D, radar de control al focului, sisteme de comunicații Link 11/16 precum și cu un sistem centralizat de comandă și control.

Ca armament sunt dotate cu un tun naval Mk 110 calibru 57 mm, automatizat, eficient împotriva țintelor de suprafață și aeriene la distanțe medii, un sistem CIWS Phalanx și diverse tipuri de mitraliere. Judecând după senzorii instalați, cel mai probabil că se pot adăuga rachete navă-navă și rachete antiaeriene cu rază scurtă/medie de acțiune fără modificări majore.

Pentru o navă de patrulare, sistemul de luptă în spectrul electromagnetic este impresionant – AN/SLQ-32, contramăsuri SRBOC și NULKA.

Totodată, sunt prevăzute cu hangar și helipad ce permite operarea elicopterelor de clasă medie precum și a aeronavelor fără pilot.

Una peste alta, la cum se prezintă lucrurile, pare că suntem în fața unui proiect adaptabil, construit din start la standarde militare și nu comerciale așa cum ne-am aștepta la o navă a poliției de frontieră.

Din imaginile publicate până acum am văzut că navele vor primi lansatoare de rachete navă-navă iar sistemul Phalanx va fi înlocuit de un sistem MK-49 cu 21 de rachete antiaeriene Rolling Airframe Missile (RAM). Spațiul din pupa, utilizat acum pentru facilitarea lansării rapide a bărcilor la apă, ar permite poate și instalarea unui sonar tractat deși nu am văzut nicio imagine explicită în acest sens iar informațiile disponibile public vorbesc de o navă dedicată luptei la suprafață.

În principiu, din punct de vedere al senzorilor și armamentului instalat avem niște LCS-uri mai mari și mai lente pentru că, notabil, momentan nu este prevăzută instalarea un sistem vertical de lansare a rachetelor. Proiectul de fregată prezentat de HII pe la mai multe evenimente publice este prevăzut cu un sistem de lansare verticală a rachetelor, amplasat între turelă și castel doar că, în imaginile prezentate de US Navy acolo a mai apărut o suprastructură al cărei scop imediat nu este foarte evident.

Deci, după cum spuneam într-un comentariu pe marginea subiectului, dupa ce s-au certat ca chiorii argumentând că 32 de celule sunt insuficiente, acum au ajuns la ZERO celule… Excelentă afacere! Versiunea LCS Freedom construită pentru marina militară a Arabiei Saudite (MMSC) este mai bine înarmată decât viitoarea fregată a US Navy. Pentru că, trebuie spus, după construcția unui prim lot în versiunea inițială (Flight I să zicem), ne putem aștepta la o nouă versiune, mai mare și mai potentă din punct de vedere al senzorilor și armamentului instalat (Flight II să zicem).

Momentan se vorbește de instalarea pe puntea pupa a unor lansatoare containerizate Mk-70 despre care puteți citi mai multe aici.

Ce ar fi de reținut când vine vorba de creșterea dimensiunilor unei nave este că un plan de forme / o arhitectură navală poate fi modificat(ă) doar în anumite limite fără a-i degrada calitățile nautice și manevriere. Ceea ce înseamnă că mult clamata și dorita rezervă de creștere avută în vedere de US Navy este limitată din start de deplasamentul navei. Dacă ne uităm la distrugătoarele clasei Arleigh Burke o să vedem că versiunea inițială – Flight I, avea un deplasament de 8300 de tone, Flight IIA are un deplasament de 9500 de tone iar ultima iterație, Flight III, are un deplasament de 9700 de tone iar US Navy a declarat că ăsta este maximul posibil permis de planul de forme al navei. Avem deci o creștere de aprox. 15% a deplasamentului de la Flight I la Flight III. Dacă aplicăm același procent la clasa Legend, considerând cele aprox. 4500 de tone deplasament, vedem că vor putea crește până pe la aprox. 5200 tone. Cum matematica nu este punctul meu forte, dacă am greșit, vă rog să mă corectați… Alt exemplu bun sunt fregatele de clasă Type 22 care au crescut între Batch 1 și Batch 3 de la 4500 tone la 5300 de tone deplasament.

Ca idee, FREMM italiene au un deplasament de 6700 de tone iar Constellation este creditată cu un deplasament de aproape 7300 de tone. Fregata spaniolă care a pierdut competiția – Alvaro de Bazan, are un deplasament de aproape 6500 de tone. Pe care spaniolii au pus radarul AN/SPY 1, sistemul AEGIS și sistemul de lansare verticală Mk 41 cu 48 de celule. Nu mai zic că proiectul spaniolilor era propus de General Dynamics / Bath Iron Works. Încă mă mai întreb ce-a fost în capul americanilor cu FREMM…

O discuție ar fi de purtat și pe marginea nivelului de rezistență la avarii deși originea de navă de patrulare a clasei Legend nu dă prea mari speranțe. Conform nomenclatoarelor US Navy, LCS este cotată la nivelul 1+ (unde 1 este cel mai slab iar 3 este cel mai rezistent, așa cum sunt portavioanele sau distrugătoarele). În mod normal, US Navy susține că o fregată ar trebui să fie la nivelul 2. Fiind o navă de patrulare construită la standarde militare nu comerciale, ne putem aștepta ca navele clasei Legend să se încadreze la nivelul 1 iar cu îmbunătățiri să atingă nivelul 1+, la fel ca LCS. O potențială versiune ulterioară cu deplasament mai mare ar putea poate atinge nivelul 2 de rezistență la avarii. Deși nu pare, capacitatea unei nave de a rezista la avarii este extrem de importantă așa cum am văzut în numeroase cazuri în războiul pentru Falklands sau în războiul petrolierelor din timpul conflictului dintre Irak și Iran.

Mai multe informații despre acest subiect găsiți în acest articol mai vechi (link aici). Vorbind despre nivelul de supraviețuire al unei LCS, iată ce ne spune un raport al Pentagonului din 2012: “nu sunt așteptări ca LCS să-și mențină capacitatea de luptă și să-și mai îndeplinească misiunea după ce primește o lovitură semnificativă” dar, „marina SUA a decis să proiecteze LCS la ceea ce numește un standard de supraviețuire de Nivel 1+, care este mai mare decât standardul de Nivel 1 la care au fost proiectate navele actuale de patrulare și navele de luptă împotriva minelor, dar mai mic decât standardul de Nivel 2 la care au fost proiectate fregatele actuale din clasa Oliver Hazard Perry (FFG-7).”

În contextul anunțului FF(X) și al construcției cuirasatelor clasei Trump, mă întreb cu vie curiozitate cam ce va presupune mai exact această Golden Fleet de care se tot face vorbire. În fine, până la Golden Fleet, în continuarea acestui articol vom discuta despre cuirasate.