CUFUNDARUL

Inainte de a trece la eroul nostru, sa facem putina istorie…Istorie cu privire la preocuparile americane legate de rachete, chiar daca nu totul se leaga de „Cufundar”.

„Dezvoltam rachete, nu aer!” spunea in 1957 viitorul comandant al Holloman Air Force Missile Development Center/HAFMDC din Alamogordo/New Mexico (parte a Holloman Air Force Base, baza aflata si astazi in uz, aici fiind casa Raptor-ilor din 49th Wing/49 WG. Baza, situata la 10 km sud-vest de Alamogordo/New Mexico a aparut in 1942, fiind botezata ulterior in onoarea colonelului George Vernon Holloman, pionier a-l cercetarii/dezvoltarii rachetelor ghidate, decedat intr-un accident aviatic in Insulele Formosa, 1946. Initial baza era cunoscuta drept Instalatia Alamogordo pana pe data de 13 ianuarie 1948, fiind creata in 1942 ca baza aeriana temporara si unitate de formare a USAAF. Si Roswell a „inceput” tot ca baza aeriana temporara!), General-maior Leighton Ira Davis, in cadrul ceremoniei de rebotezare, initial numindu-se Holloman Air Development Center/HADC.

Si nu exagera cu nimic fiindca aici, in perioada 1946-1970, s-au proiectat si dezvoltat armamente de top, stramosi directi ai celor pe care USAF si US Navy le au astazi in uz. Aici s-au nascut aeronave, rachete si drone, multe dintre proiectele dezvoltate ramanand inca clasificate. Interesant este faptul ca dupa WW II viitorul bazei era nesigur, existand zvonuri ca aceasta va fi inchisa. Cu toate acestea, pe 16 martie 1947, „soarele” a rasarit din nou, Air Materiel Command anuntand ca site-ul de testare de la Holloman ar urma sa asigure dezvoltarea si testarea aeronavelor fara pilot, a aeronavelor cu reactie si, deloc intamplator, a rachetelor ghidate. Stim cu totii de Operatiunea Paperclip si rezultatele acesteia, stim de savantii germani si stiinta adusa de acestia (despre Wernher von Braun si V-2 stie o lume intreaga, insa „creiere” germane „importate” au fost multe.

Un exemplu elocvent mai putin cunoscut este, spre exemplu, profesorul Waldemar Voight, creatorul Messerschmitt ME-1101, primul avion cu reactie experimental dotat cu aripa variabila, aceasta avand trei unghiuri de sageata ce puteau fi reglate la sol. Germania, despre care un „cautator” american din cadrul Operatiunii Paperclip spunea ca este „o cutie cu surprize”, lucra la dezvoltarea aripii in sageata variabila, in septembrie 1944 incepuse constructia primei aeronave prototip, ME-1101, aeronava descoperita de soldatii SUA la Oberammergau definitivata in proportie de 80%. Au dus-o in State si-a iesit…Bell X-5 –primul zbor, 20 iunie 1951. Dar asta este o alta poveste…) insa, in randurile ce urmeaza, vom vorbi despre unul dintre rezultatele „colaborarii germano-americane”, vom vorbi despre „reverse engineering”, vom vorbi despre Jet Bomb-2/JB-2, „varianta” americana a celebrei V-1.

                                                            JB-2 IN ZBOR 1944

Interesant este faptul ca serviciile de informatii aliate, cu deosebire cele britanice, cunosteau aproape totul despre V-1, si-asta inainte de sfarsitul WW II prin contributia inestimabila a agentilor proprii si a partizanilor polonezi si francezi (stiau de Peenemunde, Insula Usedom/Marea Baltica, inca din 1942). Intrata in serviciu pe 12 iunie 1944, V-1, bomba-zburatoare cum au numit-o imediat britanicii (astazi i-am spune racheta de croaziera), nu era deloc o arma precisa si sigura in exploatare (cel mai frecvent se defectau giroscopul si busola) insa, cu toate acestea, 30.000 de exemplare au fost produse in mai multe variante, aproximativ 10.000-10.500 dintre acestea fiind trimise spre Londra (ultima pe 12 martie 1945, cazuta langa localitatea Sittingbourne/Kent) cu rezultate mediocre, exceptand panica. Multe s-au prabusit fara a exploda (unele au fost recuperate in stare relativ buna, putand fi usor studiate. Ca urmare, in august 1944, la doar doua luni de la debutul bombardamentelor, britanicii redactasera deja un manual tehnic complet ce descria bomba zburatoare V-1, acest manual ajungand si-n mana americanilor. Conform statisticilor britanice, un V-1 din patru esua din cauza defectiunilor tehnice. La V-2, una din trei) fiind recuperate si studiate, in iulie 1944, la doar o luna de la debutul bombardamentelor, savantii britanici stransesera destule informatii tehnice despre V-1. De aceste informatii au beneficiat si americanii…

In vara lui 1943, Doctor Theodore von Karman, director al Guggenheim Aeronautical Laboratory/Laboratorul Aeronautic Guggenheim din cadrul California Institute Of Technology/Institutul Tehnologic California (CALTECH) a avut acces la mai multe rapoarte secrete britanice cu privire la programul de dezvoltare al rachetelor germane, considerate de catre el „absolut uimitoare”, dar si „alarmante” totodata.

Interesant este faptul ca la izbucnirea WW II, SUA nu prea avea experienta si programe de dezvoltare a rachetelor, exceptand un mic grup de studenti/absolventi din cadrul CALTECH, grup infiintat in 1936 si numit Graduate Aeronautical Laboratories at the California Institute of Technology/Absolventii Laboratorului Aeronautic din Institutului Tehnologic California (GALCIT), acest mic grup incepand sa experimenteze cu rachete (mecanica, propulsie, combustie, mecanica fluidelor si rezistenta materialelor). Acest grup era condus de catre Frank Joseph Malina, ce obtinuse acordul lui von Karman pentru dezvoltarea unei rachete-sonda de mare altitudine ce-ar fi permis oamenilor de stiinta sa efectueze experimente in straturile superioare ale atmosferei Pamantului. In urmatorii doi ani, grupul condus de Malina a efectuat o serie de experimente, inclusiv cu motoare-racheta, acumuland un fond substantial si valoros de cunostinte. GALCIT era format din Malina si cinci asociati, printre acestia numarandu-se Jack Parsons (fondator al Jet Propulsion Laboratory/JPL in cadrul CALTECH, ulterior si a Aerojet Engineering Corporation), Edward S.Forman, Qian Xuesen (chinez la origine si fondator al Jet Propulsion Laboratory/JPL in cadrul CALTECH) si Apollo Milton Olin Smith (figura proeminenta in cadrul Douglas Aircraft, expert in aerodinamica, reputat savant), acest grup, datorita experimentelor periculoase pe care le faceau, a devenit cunoscut in cadrul CALTECH drept „Suicide Squad/Echipa Sinucigasilor”.

                                                          MALINA SI KARMAN IN 1941

Mai mult decat atat, datorita faptului ca experientele s-au soldat si cu esecuri, inevitabile de altfel, cu explozii si pagube materiale, au fost obligati sa se mute cu arme si bagaje din campusul principal tocmai in indepartatul canion Arroyo Seco/California, o zona arida de vreo 40 km (aici vor fi puse bazele renumitului Jet Propulsion Laboratory/JPL. De la jumatatea anilor *60 lucrand inclusiv pentru NASA –un proiect notabil, spre exemplu, a fost Mars Rover, robotul ce a transmis primele imagini de pe suprafata martiana). Pana la sfarsitul anului 1945, rachetele proiectate de echipa lui Malina erau capabile sa depaseasca aria facilitatii de testare de la Arroyo Seco, testele fiind mutate la White Sands Missile Range in New Mexico, aici fiind dezvoltata racheta Private (Soldat) ce atingea apogeul de 80-81 km, fiind prima racheta de sondare din lume ce atingea Spatiul (n-a fost totusi prima. Prima racheta capabila sa atinga stratosfera a fost V-2).

In 1939, GALCIT a atras atentia USAAC/United States Army Air Corps, aceasta dorind realizarea unor rachete propulsoare externe cu combustibil lichid sau solid, destinate facilitarii/urgentarii decolarii aeronavelor la incarcatura maxima, a unui booster JATO/Jet-Assisted Take-Off (decolare asistata. Este acelasi lucru cu RATO/Rocket-Assisted Take-Off. In Royal Air Force mai este numita si RATOG/Rocket-Assisted Take-Off Gear). Ca urmare, in perioada 1939-1942, echipa GALCIT a testat mai multe prototipuri echipate cu motoare racheta cu combustibil solid sau lichid (prima aeronava americana ce a decolat asistat de un prototip JATO a fost un mic monoplan de tip ERCO Ercoupe, 12 august 1941, aerodromul Wright Field, JATO putand dezvolta 125 kN/12,74 kgf, acesta fiind pe combustibil solid), insa in 1943, asa cum mentionam anterior, mentorul acestora, Theodore von Karman, a avut acces la rapoarte secrete britanice cu privire la programul rachetelor naziste, cu deosebire informatii legate de V-1, dar si informatii cu privire la V-2.

Ca urmare, acesta a trasat sarcina grupului GALCIT sa evalueze aceste rapoarte uimitoare si alarmante totodata, propunandu-le initierea cercetarilor in vederea realizarii unor aeronave (similare modelului german V-1/Fiesler Fi-103/Flakzielgerat-76/FZG-76, denumire data de germani in vederea pastrarii secretului) si rachete propulsate cu ajutorul motoarelor cu reactie (pornindu-se de la prototipurile JATO), Mai mult decat atat, Departamentul Artilerie si Munitii al US Army a acceptat propunerea Jet Propulsion Laboratory/JPL (unde lucra acum GALCIT) de realizare a unor bombe zburatoare si rachete americane, acordand in noiembrie 1943/ianuarie 1944 un contract ce prevedea realizarea unei rachete capabile sa transporte o ogiva de 450-453 kg la 120-160 km distanta (putintel daca ne gandim la „surata” germana V-2. Numai V-1, in functie de varianta, putea duce 850 kg de TNT/Amatol la aproximativ 500-600 km distanta. Dar, pentru inceput, era mai mult decat ok. Acest lucru a fost stipulat in scrisoarea din ianuarie 1944 adresata de catre generalul-maior, Gladeon Marcus Barnes -din 1938 seful Oficiului de Cercetare si Inginerie pentru Artilerie si Munitii -lui von Karman), viteza trebuind sa fie superioara celei atinse de aeronavele si rachetele vremii (adica de PRND, inclusiv cele lansate de aeronave). Acest proiect a primit numele de ORDCIT, si a dus in perioada decembrie 1944-aprilie 1945 la realizarea rachetelor Private A/F (Soldat A/F), demonstrand ca dezvoltarea unei rachete balistice cu aripioare stabilizate este posibila tehnologic, ulterior conducand la realizarea primei rachete balistice cu ogiva nucleara americana, MGM -5 Corporal, dar despre toate acestea intr-un articol viitor.

In noiembrie 1944, in paralel cu experiementele si cercetarile efectuate la JPL, Departamentul Artilerie si Munitii din cadrul US Army a angajat compania General Electric Company/GE in vederea studiului si dezvoltarii rachetelor cu raza lunga de actiune si echipamentele aferente acestora (motoare, sisteme de ghidaj, sisteme de lansare/TEL, etc. Proiectul s-a desfasurat in perioada 20 noiembrie 1944-31 decembrie 1954), proiect numit Hermes, acesta avand trei etape: colectarea si analizarea datelor tehnice privind rachetele ghidate, inclusiv provenite din sursa germana, cu precadere legate de V-2, inclusiv varianta antiaeriana a acesteia, Wasserfall (despre toate acestea am vorbit intr-un articol anterior); asamblarea si lansarea unor rachete V-2 capturate; proiectarea, pe baza informatiilor si cunostintelor tehnice dobandite, a unor rachete antiaeriene si a unor rachete sol-sol cu raza medie de actiune/ROT. Proiectul avea sa ia amploare odata cu Operatiunea Paperclip si aducerea in State a unor componente de rachete V-2, chiar si a unor rachete. Insa nu acestea fac obiectul articolului de fata, ci un program initiat in 1944 de catre USAAF, ce viza realizarea prin „reverse engineering” a unei bombe zburatoare similara V-1.

Dezvoltarea variantei americane a bombei zburatoare germane V-1 a debutat in 1944. Ca si in cazul originalului german, V-1 american, denumit JB-2 Loon, urma a fi destinata lansarii de pe sol impotriva unor tinte terestre, ulterior si US Navy devenind interesata de acestea (varianta ce urma a fi lansata de pe nave si submarine impotriva unor tinte aflate pe uscat). Loon este considerata a fi prima racheta de croaziera americana. Drumul pana la JB-2 este interesant si incitant totodata…

Iata ce-i scria doctorului Vannevar Bush (Director al Biroului de Cercetare Stiintifica si Dezvoltare/Office of Scientific Research and Development/OSRD din Washington, inginer american stralucit cu activitate laborioasa in domeniul computerelor analogice, radarului, in dezvoltarea bombei atomice –Proiect Manhattan si a Memex, un concept ce-a stat la baza aparitiei cativa zeci de ani mai tarziu,a retelei internet „WWW-World Wide Web”) pe data de 30 iunie 1944, consilierul pe probleme tehnice al presedintelui Eisenhower, Hartley Rowe:

„S-a observat in ultimele doua saptamani aparitia in acest razboi a unei inventii simple si ingenioase, o aeronava bomba zburatoare fara pilot germana. Ce as dori sa atrag atentia este potentialul rachetei in zbor…cea mai buna calificare a sa este ca poate zbura pe orice tip de vreme, si este in intregime consumabila…Sunt ferm de parere ca Statele Unite ar trebui sa copieze aceasta „chestie”, pe cat posibil, cu materiale americane si sisteme de control ce sunt deja disponibile. Acest obiect, aceasta tarasenie, nu poate fi blocata si anihilata prin impuls radio, se pare ca singura modalitate de a scapa de ea este doborarea de catre artileria antiaeriana, amplasarea unor baraje de baloane captive, lovirea aripilor acesteia de dedesubt de catre pilotii de vanatoare (n.a. Asa si era, pilotilor Aliati li se recomanda sa traga asupra unei V-1 de la minim 200 m distanta, din spate, pentru a nu fi loviti de resturile rezultate in urma exploziei rachetei. O alta metoda ce cerea curaj si maiestrie din partea pilotilor de vanatoare, presupunea ajungerea din urma a V-1 si lovirea cu varfurile de plan, de dedesubt, a micutelor aripi ale „buzz-bomb”/bomba-bazaitoare, cum o poreclisera britanicii –asta datorita zgomotului specific al motorului pulsoreactor, acesta functionand prin combustie/ardere intermitenta, ceea ce-i permite functionarea si-n conditie statica. Lovirea „bombei-bazaitoare” ducea la dereglarea giroscopului si pierderea traiectoriei de zbor, bomba angajandu-se in picaj. Procedura era periculoasa, pilotii riscand sa-si avarieze grav aeronavele, chiar sa-si piarda viata) sau distrugerea prin bombardament aerian a facilitatilor de productie si a rampelor de lansare (n-a.V-1 se lansa hidraulic prin forta aburului de pe o rampa speciala indreptata pe directia tintei. Astfel de rampe devenisera tinte primordiale pentru britanici). Aceasta este, fara nicio indoiala, cea mai buna racheta ghidata produsa pana-n prezent si, in opinia mea, un astfel de obiect ar putea fi extrem de valoros, ca urmare fiecare resursa disponibila ar trebui sa fie indreptata spre realizarea si fabricarea unui element similar, cu sau fara control direct, si sa-l introducem in productie cat de repede posibil”.

Nu mult dupa aceea, aceasta „simpla inventie” avea sa puna piatra de temelie tehnologica in dezvoltarea viitoare a rachetelor de croaziera ale Americii, ale zborului aerodinamic (aripi si suprafete de control ce pot fi modificate in timpul zborului), a sistemelor de control (automat sau de la distanta), a motoarelor si modului de alimentare. Unii experti americani considera V-1 german si JB-2 american ca fiind stramosii tuturor rachetelor.

                                                    JB-2 LA HOLLOMAN AFB

Interesant este faptul ca odata cu „captarea atentiei” (nu in mod pedagogic ci in mod militar), USAAF a initiat zece proiecte de cercetare-dezvoltare a unor rachete si motoarele aferente, cu combustibil solid sau combustibil lichid, numerotate, in ordinea aprobarii lor de catre Departamentul de Razboi, de la JB-1 la JB-10 (JB=Jet-Bomb). Dar, cu toate acestea, doar JB-2, copie aproape fidela a V-1 germane, a ajuns in productia de serie, anuland toate celelalte proiecte (iata care au fost acestea, numite si Seria JB: Northrop JB-1 Bat; Hughes JB-3 Tiamat; JB-4; JB-5;JB-6;JB-7; Boeing JB-8; JB-9; Northrop JB-10. Despre toate acestea intr-un articol viitor).

Nu multa lume stie, dar SUA a beneficiat de ajutor german…Indirect, bineinteles! Da, si nu-i deloc o exagerare, peste o tona de piese si componente adunate de la rachete V-1 prabusite si ramase in mare parte intacte au ajuns in seara zilei de 13 iulie 1944 la Wright-Field Air Force Base din Dayton/Ohio, la bordul unui C-47 Skytrain pilotat de catre locotenentul Tom Wigglesworth, venind din Anglia. Doctor Stanley Phillips Frankel (Stan), consilier tehnic al generalului Eisenhower la Londra (pe-atunci, Comandant Suprem al Fortelor Aliate in Europa), si el membru al Proiectului Manhattan, s-a aflat la bordul aeronavei, acesta insotind pretioasa incarcatura ce continea inclusiv schite si planuri intocmite de expertii britanici. Scopul, realizarea prin inginerie inversa a unui duplicat al V-1 germane, acest zbor fiind considerat strict secret. Ca urmare, la Air Technical Service Command/ATSC/Comandamentul Tehnic al Serviciului Aerian de la Wright-Field AFB s-a inceput construirea a 13 copii dupa V-1, pe care le-au numit JB-2/Jet-Bomb 2 (Bomba cu Reactie Model 2). Trei saptamani mai tarziu, inginerii americani de la ATSC au reusit sa finalizeze o replica a motorului pulsoreactor de pe V-1 (Argus As 014, 2,70 kN), folosind la aceasta atat componente germane cat si componente americane, pornindu-l static pentru prima data pe 1 august 1944. Ulterior l-au testataerodinamic in tunelul de vant pe parcursul intregii luni.

Intre timp, USAAF a contractat producatori locali in vederea demararii productiei de serie, printre acestia numarandu-se Ford Motor Company (motoare pulsoreactoare. Acestea s-au numit Ford PJ-31 si dezvoltau 2,90 kN, fiind copiate dupa cele germane. Mai multe teste s-au efectuat cu astfel de motoare la Reaction Motors Inc din Dover/New Jersey), Republic Aircraft (corpul rachetei), Jack&Heintz (sisteme de control pilot automat, autopilot), Alloy Products (aliaje speciale si rezervoare de combustibil), dorind fabricarea a 1000 de exemplare de JB-2. USAAF nu stia inca cu certitudine modul ideal de lansare a rachetelor si-asta fiindca, la acel moment, nicio rampa de lansare nu fusese inca capturata si studiata de catre Aliati. Cu toate acestea, expertii USAAF, cu indoielile de rigoare si bazandu-se pe fotografiile aeriene ale facilitatilor de lansare de la Peenemunde si de pe coasta franceza, au concluzionat ca lansarea s-ar putea face de pe o rampa mobila propulsata de rachete (sanie propulsata de RATO. Germanii foloseau o catapulta cu abur, procedeu pe care expertii americani l-au considerat, ulterior, „prea periculos”), permitand accelerarea rachetei pana la viteza suficienta ce asigura desprinderea si portanta –peste 241 km/h.

Pana la urma Northrop Aviation a castigat contractul pentru producerea saniilor, iar Monsanto pentru producerea RATO/Rocket Assisted Take Off, motorul pulsoreactor de pe JB-2 fiind considerat prea slab pentru a imprima acceleratia necesara decolarii rachetei. Dezvoltarea primei rachete de croaziera americana s-a facut in ritm rapid, istoricii americani sunt unanimi, aceasta s-a facut cu operativitate, eficienta si costuri reduse, si-asta datorita copierii tehnologiei germane. Acestia o compara, poate neinspirat (dezvoltarea unei arme nucleare era ceva nou si inedit in stiinta, efortul logistic, uman si financiar fiind covarsitor), cu Programul Manhattan, ultra-secret la acea vreme, ce a dus la crearea primei arme nucleare din istorie, program inceput in 1939 si intins pe 6 ani, participand la acesta 125.000 de oameni (oamenii de stiinta, muncitori specialisti, constructori, militari, etc), costand peste 2 miliarde de dolari. Spre deosebire, proiectul MX-544 (JB-2) a fost gata in doar trei luni, la acesta lucrand mai putin de 1000 de oameni, civili si militari, costul ridicandu-se la aproximativ 10.000$ per racheta. Totusi, ambele arme, racheta si arma nucleara, au schimbat in mod ireversibil natura razboiului, dusmanii putandu-se distruge unii pe altii de la distante mari acum.

Primele teste ale JB-2 s-au efectuat la Eglin Army Air Field din Florida, langa Fort Walton Beach, aici desfasurandu-se teste cu rachete inca din 1941 (RATO si rachete-sonda), si-asta fiindca se afla in pustietate, se putea asigura securitatea, era adiacent Golfului Mexic. Aici, in toamna lui 1944 a fost construit Range 64, poligon ce continea instalatiile de testare ale JB-2. Plaja continea dune de mari dimensiuni ceea ce-a permis construirea pe acestea, din lut, a rampelor de lansare, a instalatiilor destinate exploatarii si intretinerii (rezervoare de combustibil, depozite,ateliere,locuinte, sala de mese, etc). Acest teren a fost inchiriat de catre Departamentul de Razboi  de la proprietari, John si Dorothy Coffen, pe toata durata razboiului, fiind considerata prima instalatie din SUA destinata lansarii rachetelor ghidate. Aceasta baza ajunsese sa numere aproximativ 200-300 de persoane, insumand ingineri, militari, personal civil, ofiteri de legatura, reprezentanti ai firmelor furnizoare, transportatori, personal medical. A fost creata si o unitate de formare, numita „Batalionul P” baza acestuia aflandu-se la aproximativ 2,50 km est de Range 64. Aici, echipamentele au fost adaptate pentru o eventuala deplasare in teatrele de operatiuni, in mod cert fiind vizat Frontul din Pacific.

                                                                JB-2 -USAAF 1944

La Range 64 s-au desfasurat teste in perioada octombrie 1944-noiembrie 1945, USAAF construind aici noua rampe de lansare, insa doar patru erau utilizate in acelasi timp. Costul realizarii tuturor facilitatilor bazei (locuinte, structuri de sprijin, site-uri de lansare, sala de mese, posta, magazine, ateliere –mecanic, tamplarie, sudare, trei turnuri de observatie, doua buncare de beton destinate protectiei personalului in timpul lansarilor, patru site-uri radar si radio, echipament de inregistrare audio-video, un teodolit, un sistem de telemetrie, o aeronava de recunoastere dotata cu camere video si foto apartinand cel mai probabil US Navy, un dirijabil de observatie al US Navy si cateva bombardiere B-17 ale USAAF) s-a ridicat la 157.800 $.

Prima lansare a unui JB-2 a avut loc pe 12 octombrie 1944 la Range 64, rachetele fiind aduse aici dezmembrate in cutii din lemn, acestea fiind asamblate in atelierele bazei, atasandu-li-se motoarele si aripile. Cu putin timp inainte de lansare, echipa de intretinere remorca rachetele la una din cele doua piste de beton semicirculare ce nu contineau metale feroase, asta pentru a nu deregla busolele si giroscoapele ce dotau rachetele, acestea putand fi presetate fara nicio influenta magnetica (aceeasi procedura o aveau si germanii, tehnicienilor fiindu-le interzis a avea la ei obiecte metalice, cataramele combinezoanelor, spre exemplu, erau din bachelita, prima forma de plastic). Dupa presetare, racheta era dusa la baza rampei de lansare, unde o macara o ridica punand-o pe caruciorul de lansare. Inainte de momentul lansarii, personalul si tehnicienii se adaposteau in buncarele de beton aflate in apropiere sau in transee captusite cu saci de nisip (aceeasi procedura de siguranta o aveau si germanii). Odata personalul adapostit se suna alarma de dare a focului, operatorul din camera de comanda rasucea un comutator aflat pe panoul de control initiind pornirea rachetelor RATO, 4 la numar, dispuse pe carucior la partea spate, acestea fiind pornite electric. Initial se pornea motorul pulsoreactor al rachetei, datorita caracteristicilor sale acesta putand functiona si static.

                                                                JB-2 TEST BOEING B-17 -1944

Prima racheta JB-2 lansata a zburat 3,20 km inainte de a se prabusi in apele Golfului Mexic. Testele au continuat, alte 4 lansari avand loc in octombrie, si 6 in luna noiembrie, insa rezultatele n-au fost pe masura asteptarilor, inregistrandu-se mai multe esecuri decat succese. Doar trei din primele opt rachete lansate evoluand in aer, primul succes cu adevarat notabil venind pe 11 noiembrie 1944. Racheta a accelerat la peste 643 km/h indreptandu-se spre sud peste Golful Mexic, avionul de urmarire ce inregistra evolutia, un P-63 Kingcobra (660 km/h la 7620 m altitudine), pierzand contactul vizual cu aceasta datorita vitezei. O cauza majora a esecurilor erau combustibilul si rachetele RATO, si-asta fiindca pana la data la care Aliatii au capturat primul site de lansare V-1, in septembrie 1944, ei n-au stiut cu ce anume alimenteaza germanii rachetele, ulterior lamurindu-se, o combinatie de peroxid de hidrogen si permanganat de potasiu (pana atunci, inginerii americani se gandeau sa mareasca numarul de RATO, la 6-8). Totusi, si-n aceasta situatie, USAAF a decis sa creasca, doua luni mai tarziu, prioritatea producerii JB-2 la nivelul AA-1, cel mai inalt statut, aceasta insemnand „prioritate absoluta”, denumind acest proiect MX-544 (rachete experimentale).

Mai mult decat atat, echipa de dezvoltare a JB-2 a descoperit curand ca Monsanto, firma ce a castigat producerea RATO, n-avea instalatiile necesare producerii combustibilului utilizat de germani, aceste instalatii nici macar nu se gaseau in SUA. Expertii americani considerau initial ca germanii foloseau un combustibil periculos, insa acesta s-a dovedit, la un studiu ulterior, a fi mai stabil decat combustibilul solid pentru rachete utilizat de SUA, un amestec de picrat de amoniu si azotat de potasiu, drept liant folosindu-se o rasina, acesta fiind produs de catre Monsanto.

US Navy a devenit si ea interesata de JB-2 in aprilie 1945, intentionand sa lanseze astfel de rachete de la bordul navelor, urmand a avea ghidaj radio, atat de la bordul navei cat si de la bordul aeronavelor. Racheta in versiune navalizata a fost desemnata initial drept KGW-1, urmand a fi folosita impotriva Japoniei la preconizata debarcare, cu lansare de la bordul LST-urilor si a portavioanelor de escorta. Se pare ca un portavion fusese echipat cu astfel de rachete in vederea utilizarii la invazia planificata a insulelor japoneze, insa informatia este incerta. Mai exista supozitii, neconfirmate deocamdata, ca a existat o unitate USAAF in Filipine dotata cu Republic-Ford JB-2 Loon (Cufundarul), aceasta urmand sa le lanseze impotriva Japoniei, insa nimic nu-i cert. Cert este faptul ca Hiroshima si Nagasaki a anulat Invazia (Operatiunea Downfall), iar sfarsitul razboiului a condus si la incheierea productiei rachetelor pe 15 septembrie 1945. Per total au fost produse 1391 de unitati, US Navy primindu-le in dotare, initial, de la USAAF, ulterior, din iunie 1945, comandand 151 de exemplare firmei Republic-Ford.

Republic-Ford JB-2 Loon avea urmatoarele caracteristici: racheta de croaziera ghidata radio; in serviciu 1945-1950; producatori: Republic Aircraft, Willys-Overland (subcontractor al Republic Aircraft), Ford Motor Company; 1391 de exemplare fabricate in perioada 1944-1945; greutate 2300 kg; lungime 8,26 m; diametrul 860 mm; ogiva HE de 910 kg; motor pulsoreactor Ford PJ-31 de 2,90 kN, viteza de lansare fiind de 355 km/h; anvergura aripilor 5,38 m; raza maxima de actiune 240 km; viteza maxima 684 km/h; CEP 400 m la 160 km; rezervor intern de combustibil de 680-681 litri; altitudinea optima de zbor era cuprinsa intre 610-1220 m. Interesant este faptul ca la sfarsitul lui 1944, USAAF intentiona sa procure 75.000 de rachete JB-2 in vederea invaziei Japoniei, numar redus ulterior la 12.000, insa asta nu s-a preconizat niciodata. Totusi, cateva JB-2 au fost lansate de sub aripa unui B-17 modificat (2 martie 1945, prima lansare).

                                                                           USS CUSK -1951

In februarie 1947, US Navy a efectuat teste cu astfel de rachete dispuse la bordul submarinului USS Cusk/SS-348 (Clasa Balao), cateva luni mai tarziu alaturindu-i-se si USS Carbonero/SS-337 (Clasa Balao), cel din urma doar ca statie de control si urmarire. Testele s-au desfasurat in perioada august 1947-1949 vizand dezvoltarea de proceduri de orientare terminale si concepte tactice pentru racheta de croaziera cu ogiva nucleara SSM-N-8 Regulus aflata in curs de dezvoltare, aceasta urmand a fi lansata de pe nave si submarine (raza maxima de actiune 926 km, insa asta-i alta poveste…Se intentiona dotarea unui Loon cu o ogiva nucleara de 15 kT, tip XW-10, insa asta nu s-a mai facut). La sfarsitul anului 1948, US Navy a efectuat teste de lansare cu Loon, pentru prima data, de la bordul unei nave, fiind vorba despre USS Norton Sound/AV-11, o nava de transport, patru lansari avand loc de pe puntea acesteia in perioada 1949-1950. Dupa aceste teste proiectul Loon a fost anulat, insa cunostintele dobandite s-au dovedit a fi valoroase conducand la dezvoltarea unor rachete mult mai capabile si mai moderne.

                                                              USS CUSK -PRIMA LANSARE

In concluzie, JB-2 Loon a fost aproape identica cu V-1, exceptand modul de lansare si, ulterior, sistemul de ghidare (V-1, giroscop si busola presetata; JB-2, radio). Si rusii au pus mana pe V-1 realizand propria „varianta” numita 10 Kh/Izdeliye 10, 300 de exemplare produse, dar asta-i o alta poveste.

 

   WW  

 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

www.designation-systems.net/…/aam-n-10.html

www.designation-systems.net/…/ptv–n–4.html

www.okieboat.com/Talos%20history.html

usmilitaryaircraft.wordpress.com

www.usslittlerock.org

airandspace.si.edu/collections/artifact.cfm?…

usswww.designation-systems.net/…/ltv-n-2.htmlcusk.com/loon.htm

www.mace-b.com/38tmw/missiles/history.htm

www.russianspaceweb.com/r1.html

www.astronautix.com/lvs/r1.htm

www.daviddarling.info/…/R/R_series.html

www.sciencephoto.com/media/410906/view

www.hisutton.com

mcfisher.0catch.com/scratch/v1/v1-0.htm

www.techbastard.com/missile/rocketryww2.php

everything2.com/title/JB–2+Loon