BIRCH GUN

Acest articol s-a nascut din…intamplare. N-a fost nicidecum planificat, povestea incepand cam asa…Aflandu-ma pe final cu articolul HIMARS, eram in pana de subiect, ce sa fac spre ca sa ma indrept, inspiratie zero! Va marturisesc ca sunt fan al tuturor documentarelor despre Arme, nu imi scapa nimic! In timpul vizionarii unui reportaj despre blindatele germane din WW II, prezentatorul lansa ideea ca tunurilor autopropulsate nu li se da atentia cuvenita desi au avut o mare importanta in Razboi. Bingo! Momentul de iluminare…Care a fost primul tun autopropulsat din lume, prima astfel de masina de lupta proiectata, si dai si cauta!!! Rezultatul e…Birch Gun (statistic, in ordinea proiectarii si aparitiei n-a fost primul, insa istoricii britanici il considera astfel!). Si da, tot Marea Britanie, insularii fiind pionieri in crearea tancurilor…Si aveau sa ramana pionieri si in crearea tunurilor autopropulsate asa cum vom vedea in articolul de fata chiar daca la acest capitol au fost lipsiti de noroc.

Cunoscute in terminologia militara sub numele de autotunuri, tunuri de asalt, obuziere autopropulsate, tunuri autopropulsate, au reprezentat si reprezinta o categorie aparte de tehnica militara. Destinatia lor este sprijinul infanteriei in ofensiva, lupta antitanc si loviturile de artilerie directe/indirecte, beneficiind de mobilitate si viteza (trebuie sa mentionam faptul ca in WW I au aparut tunuri si mitraliere antiaeriene montate pe camioane la toti beligerantii. Britanicii, spre exemplu, aveau camioane de 4 tone Peerless, pe a caror platforma se afla un tun Vickers Mk.I/76,2 mm, utilizat atat in trageri AA cat si in trageri de camp. Germanii aveau “7,7 cm Leichte Kraftwagengeschutze M1914”, calibrul 77 mm, montat pe platforma camioanelor Krupp-Daimler sau Erhardt-Rheinmetall, pe care-l utilizau similar britanicilor. Francezii aveau si ei “Canon de 75 antiaerien mle 1913-1917”, calibrul 75 mm, montat pe platforma camioanelor De Dion-Bouton. Insa toate acestea erau adaptari ad-hoc, nicidecum vehicule special create!).

GUN CARRIER MK.I -1917

  Ideea artileriei autopropulsate a aparut in WW I si a apartinut, initial, britanicilor…Gun Carrier Mk.I. Acesta a fost, oarecum, primul tun autopropulsat din lume -SPA/Self-Propelled Artillery. Spun oarecum fiindca platforma purtatoare, un tanc Mark I modificat, doar transporta tunul, acesta tragand independent de vehicul –pe pozitia de tragere tunul era descarcat din vehicul de catre servanti prin intermediul unei platforme mobile, aflata la partea frontala a acestuia, si i se monta afetul pe roti (rotile acestuia erau spitate cu patina din cauciuc, pe perioada transportului fiind prinse pe partile laterale ale vehiculului), dupa care era pregatit pentru tragere ca orice piesa de artilerie tractata. Gun Carrier Mark I avea urmatoarele caracteristici: dezvoltator Metropolitan Carriage,Wagon and Finance si  producator Kitson&Co (compania fabrica locomotive in Leeds, Hunslet, West Yorkshire), intre iunie-iulie 1917; 48/50 de exemplare realizate (2 au fost transformate in automacarale, acestea neavand cele doua cabine blindate. Au fost destinate recuperarii tancurilor avariate, fiind cunoscute ca „Gun Carrier Crane”); greutate 28,45/30 tone; lungime 10 m; latime 1,55 m; inaltime 2,30/2,41 m; echipaj 4+servantii tunului (de regula erau 6); motor Daimler, benzina, 105 CP; viteza maxima 5,95/6 km/h; autonomie 37,80/40 km; armament: un obuzier greu de calibrul 127 mm, „Ordnance BL-60 pounder” sau „Ordnance BL 6 inch 26 cwt”, calibrul 152,4 mm. Acest obuzier autopropulsat a fost dezvoltat in vederea operarii alaturi de tancurile Mark I si seria ce i-a urmat, sistemul de arma devenind uzual in WW II.

Gun Carrier Mark I a fost o transformare a tancului Mark I pentru a putea duce un obuzier greu sau un tun de camp pe o platforma deschisa, avand la baza multe componente specifice tancului original, dispunand de un echipaj de 4 oameni, al caror rol era identic cu cel al echipajelor de pe tancuri (comandantul –acesta avea in grija si sistemul de franare, mecanicul conductor –acesta era instruit sa se ocupe si de buna functionare a motorului, doi oameni ce se ocupau de schimbarea vitezelor), la care se alaturau cei 6 servanti ai tunului, condusi de catre un ofiter de artilerie. Doar conductorul si comandantul stateau in cate o mica cabina blindata, ambele cabine fiind dispuse la partea frontala a vehiculului (intre aceste cabine se gasea platforma deschisa a piesei de artilerie, aceasta fiind dispusa pe o platforma culisanta tip sanie. Piesa de artilerie era manevrata cu ajutorul unei macarale actionata manual, cu scripeti), restul echipajului stand pe platforma deschisa din spate. Pe platforma deschisa aflata in spatele celor doua mici cabine, lateral, se gaseau depozitate obuzele. In iunie 1917 primele astfel de “transportoare de artilerie” cum le mai numeau echipajele (asta si erau pana la urma), au fost vazute in Franta, insa nu este foarte clar daca au si participat la lupte, insa cel mai probabil n-au avut niciun impact asupra evolutiei frontului.

 

O caracteristica importanta a acestor “transportoare de artilerie” erau senilele si sistemul de rulare restilizate care, desi pastrau forma romboidala, nu mai “imbracau” intreg vehiculul precum la tancurile Mark I. Motorul de 105 CP se afla dispus la partea spate a vehiculului intr-un compartiment rectangular, tot aici gasindu-se si cele doua cutii de viteza. Initial vehiculele au dispus de remorca de ghidaj, dupa modelul Mark I, insa ulterior s-a renuntat la aceasta. Comunicarea intre comandant si conductor se facea prin semne. Arma, Ordnance BL6 inch 26cwt, a intrat in serviciu incepand din anul 1915, iesind la pensie abia in anul 1945 (a avut variante modernizate). Obuzierul avea urmatoarele caracteristici: numar de exemplare fabricate, 3633; servanti 10; lungime 6,58 m; lungimea tevii 2,03 m; calibrul 152,4 mm; elevatie cuprinsa intre 0◦/+45◦; latime 2,10 m; greutate cu afet 3693 kg; greutatea tevii 1295 kg; raza maxima de actiune; 8,70 km (WW I)/10 km (WW II); greutate proiectil: 45 kg (WW I)/39 kg (WW II); s-a aflat in dotarea mai multor state, Marea Britanie, Australia, Belgia, Canada, Italia, Grecia, Noua Zeelanda, Rusia si Africa de Sud. Germanii l-au folosit si ei, de captura, in WW II, numindu-l FH-412 (e).

Francezii au avut si ei artilerie autopropulsata, primul fiind “Canon de 194 mle GPF” (GPF –Grand Puissance Filloux), o arma inovatoare aparuta spre finalul WW I proiectata de compania Schneider’s Le Creusot. Fata de Gun Carrier-ul britanic care era doar un transportor de artilerie pe platforma, francezul chiar merita numele de tun autopropulsat –tunul si vehiculul fiind un tot unitar. Aceste obuziere autopropulsate au fost utilizate de germani in Rusia, 1942, sub numele de “19,4 cm Kanone 485 (f) auf Selbstfahrlafette”, Regimentul 84 Artilerie de Camp. Despre francez vom vorbi intr-un articol viitor, acum oprindu-ne strict asupra britanicilor.

Interesant e faptul ca dupa WW I, in contextul reducerii cheltuielilor militare si a relaxarii generale aduse de Pace, britanicii n-au renuntat la ideea de artilerie autopropulsata, la ideea mecanizarii artileriei (bineinteles, nici francezii n-au facut-o, obuzierul autopropulsat calibrul 220 mm, Renault Char Canon 75 si altele fiind doar cateva exemple). Asta deoarece experienta Marelui Razboi a relevat faptul ca mobilitatea artileriei e absolut necesara atat in ofensiva cat si in aparare, a evidentiat faptul ca este nevoie de platforme de transport puternice capabile sa duca rapid arme de mare calibru acolo unde e nevoie de ele pe campul de lupta. Desi existau tractoare de artilerie pe roti, mobilitatea acestora era limitata, si aceasta s-a vazut in noroaiele Europei devastata de Razboi. Existau si tractoare de artilerie pe senile, precum tractorul Holt-75, insa viteza in teren framantat era mica, iar daca tragea dupa el si un obuzier britanic calibrul 233 mm, Ordnance BL 9,2 inch, risca sa nu se mai miste prin noroi –ceea ce s-a si intamplat pe Somme nu de putine ori. Deci, cu alte cuvinte, era nevoie de o masina puternica, senilata, cu artilerie “la purtator”!

Ei bine, la inceputul anilor *20/sec.XX, industria britanica a cochetat cu ideea artileriei autopropulsate creand cateva prototipuri interesante care din pacate n-au atras prea mult interesul Biroului de Razboi/War Office, department de sine statator in cadrul guvernului britanic responsabil de Armata Britanica/1857-1964 (din 1964 se transfera Ministerului Apararii). Dintre aceste prototipuri se remarca prototipurile Birch Gun,acestea fiind considerate de istorici militari ca fiind primele tunuri autopropulsate dedicate din lume. Insa, inainte de a “opera” aceste prototipuri aparute in 1925, haideti sa vedem primele exemplare de artilerie autopropulsata realizate imediat dupa incetarea WW I.

In Marea Britanie la inceputul anilor *20/sec.XX au existat doi mari producatori care au cochetat cu ideea de tun autopropulsat, producatori ce au mers in doua directii diferite ca design,Vickers Limited cu prototipul “18-pdr Transporter”/1922 si Sir W.G Armstrong Whitworth&Co Ltd. cu prototipul “Light Artillery Transporter”/1924. In 1927, cele doua companii au fuzionat devenind Vickers-Armstrongs Limited, un mega-producator de armament britanic.

VICKERS 18-PDR TRANSPORTER -1922

Din cate se cunoaste, datele fiind firave, unicul prototip “18-pdr Transporter”/1922 avea urmatoarele caracteristici: transportor de artilerie pe platforma interioara, similar Gun Carrier Mark I, fabricant Vickers Limited din Sheffield. Tunul era urcat si coborat prin intermediul rampei spate. Foarte probabil era un tun de camp „Ordnance QF 18 pounder gun MK IV”, calibrul 84 mm, Model 1919, greutate 1,28 tone, afet cu roti spitate, tunul tragand un proiectil HE de 10 kg la maxim 10 km distanta. Exista surse care sustin ca era un obuzier Ordnance QF 3,7 -inch, calibrul 94 mm, Model 1917, acesta tragand un proiectil HE de 9 kg la maxim 5,40 km distanta; greutate 5 tone, fara arma si echipaj; motor Wolse, 80 CP, benzina. Motorul era fabricat de catre compania Wolseley Motors Limited din Birmingham; viteza maxima pe sosea 32 kmh. A fost prezentat oficial la Farnborough, in noiembrie 1922.

LIGHT ARTILLERY TRANSPORTER -MAREA BRITANIE

Unicul prototip “Light Artillery Transporter”/1924 avea urmatoarele caracteristici: primul prototip de artilerie autopropulsata autonom realizat in Marea Britanie dupa WW I, fabricant Sir W.G Armstrong Whitworth&Co Ltd din Elswick. Tunul era montat pe platforma tractorului mediu de artilerie Dragon Mk.I, la partea frontala a acestuia (platforma Dragon MK.I a aparut in 1922 fiind fabricat la Arsenalul din Woolwich prin modificarea unui tanc mediu Vickers Mk.I –putea duce 10 militari+soferul, insa putea tracta si un tun de camp de calibrul 84 mm). Tunul antiaerian era modelul „QF 13 pounder 9 CWT” Mark III/IV, calibrul 76,20 mm, Model 1917, greutate 7,50 tone, afet rotativ, tunul tragand un proiectil HE de 5,67 kg la maxim 5,80 km distanta, elevatie cuprinsa intre 0◦-80◦; in spatele tunului se afla rezerva de munitie si motorul AEC de 49 CP/37 kW, 4 cilindri (AEC –Asociated Equipment Company din Southall, 1912-1979. Acest motor a echipat camioanele AEC Y-Type, 3 tone,4×2, produse masiv in WW I pentru armata britanica si cea americana. Aproximativ 10.000 de exemplare s-au produs intre anii 1915-1922); viteza maxima pe sosea 19-20 kmh. Desi era un vehicul promitator, ieftin de produs si, evident, mobil in comparatie cu tunul tractat, datorita vitezei mici si a lipsei protectiei pentru echipaj, au facut ca acesta sa fie respins. S-a considerat, si pe buna dreptate, ca munitia era expusa loviturilor inamicului, un puscas putea lesne scoate din lupta echipajul si vehiculul insa, cu toate acestea, War Office a considerat designul „transportorului Usor de Artilerie” ca fiind…interesant.

Datorita acestui fapt s-a mers inainte cu realizarea artileriei autopropulsate, insa asta s-a facut de catre o alta companie si a dus la eroul articolului de fata, Birch Gun.  In sfarsit, aceasta masina de lupta se apropia de ceea ce trebuia sa fie un tun autopropulsat.

Povestea sa incepe in anul 1923 cand Sir James Frederick Noel Birch devine Master-General of the Ordnance/General-Comandant al Artileriei Regale in cadrul War Office, functie pe care a indeplinit-o pana la retragere in 1927, ulterior devenind director la Vickers-Armstrongs. Cavalerist, a cunoscut bine problemele artileriei in WW I, constientizand faptul ca artileria avea nevoie de mecanizare, mobilitate si viteza de reactie. Istorici militari britanici considera ca „Perioada Birch” coincide in Marea Britanie cu dezvoltarea artileriei autopropulsate, asta in ciuda faptului ca prototipurile Birch Gun n-au reusit sa atraga atentia comandamentului armatei britanice, ceea ce a facut ca insularii sa piarda startul, sa intarzie ani buni in introducerea in inzestrare a acestei categorii de tehnica.

Ei bine, in „Perioada Birch” a aparut ceea ce britanicii considera ca este prima piesa de artilerie autopropulsata din lume, realizata la Royal Arsenal Woolwich/RAW/Arsenalul Regal Woolwich in 1925. Din pacate pentru britanici, in ciuda faptului ca Arma s-a dovedit practica si de incredere, in cadrul Inaltului Comandament britanic vocile conservatoare care sustineau ca „este o masina scumpa iar un tractor de artilerie si o piesa tractata sunt mult mai ieftine. Piesa de artilerie tractata e mult mai mica, iar pregatirea pozitiei de tragere era mai usoara. Mecanizarea artileriei nu se justifica deoarece exista tancul” (eeeiiii, ca sa vezi! Pai mda, tancul are si el tun, nu-i asa?). Vocile progresiste care considerau ca artileria tractata si artileria autopropulsata sunt doar pana la punct similare ca misiune si utilizare, mobilitatea si viteza facand diferenta pe campul de lupta, acestea s-au pierdut odata cu startul mecanizarii artileriei. Dar sa vedem cu ce masina de lupta s-ar fi pricopsit artileristii regali daca ar fi avut un dram de noroc! (in WW II, armata britanica s-a bazat, cu deosebire, pe artilerie autopropulsata montata pe platforma tancului american Sherman –M7 Priest, cu toate ca produceau si ei incepand din 1942). Da’ cu conservatorismul nu te pui, asta aveau s-o afle si francezii in 1940…

Asa cum mentionam anterior, lucrarile la primul prototip Birch Gun au debutat in 1925, in plina „Perioada Birch”…Desi nu se cunoaste daca Sir James Frederick Noel Birch a avut un rol major in aparitia noii masini de lupta, aceasta ii poarta totusi numele. Autopropulsatul Birch Gun a fost dezvoltat la RAW si era total diferit de Light Artillery Transporter,fiind muuult mai aproape de conceptul de artilerie autopropulsata. Birch Gun a fost proiectat din start ca o arma mobila de artilerie universala, Arma putand executa atat trageri AA cat si trageri la sol. Pentru prima data a existat comuniune intre vehicul si tun, Arsenalul Regal din Woolwich modificand substantial tunul de camp calibrul 83,80/84 mm, Ordnance QF-18 pounder, pentru a putea executa si trageri AA –tunul se rotea 360◦. Platforma de transport a fost obtinuta prin modificarea tancului mediu Vickers Mark II (12 tone, un tun QF-3 pdr calibrul 47 mm in turela. 100 de exemplare construite intre anii 1924-1927), coca si sasiul suportand modificari majore efectuate la Arsenalul Regal din Woolwich –compartimentul motor si inaltimea partii superioare a cutiei blindate au fost substantial reduse, turela a disparut in locasul acesteia fiind montat tunul pe o platforma rotativa, mecanicul-conductor nu a mai beneficiat de mica turela blindata si postul de conducere inaltat (postul de conducere se inchidea printr-o simpla trapa cu balamale atunci cand mecanicul nu se afla la post. Acesta avea jumatate din corp expus tirului inamic ceea ce n-a bucurat deloc echipajul. La Vickers Mk.II, conductorul era complet protejat). Totusi, se pare ca au existat 3 versiuni ale postului de conducere la Birch Gun, cert fiind faptul ca versiunea finala avea postul de conducere inclus intr-o cusca blindata, partea superioara mobila fiind de forma romboidala. La primul prototip Birch Gun, cei 6 membri ai echipajului nu erau protejati –compartiment de lupta deschis.

Totusi, e neclar daca la primul prototip numit Birch Gun Mk.I platforma modificata a fost Vickers Mark II, deoarece la aceasta varianta calea de rulare, galetii, erau protejati printr-un scut, insa la primul prototip acest scut lipseste, deci, e posibil, conform surselor istorice britanice, sa fie vorba de Vickers Mark I. Oricum, Arsenalul din Woolwich a inceput lucrul la Birch Gun in 1923, data la care Vickers Mk.II se afla in dezvoltare, insa majoritatea surselor il dau drept „castigator” asa ca…il luam ca atare.

Birch Gun Mk.I avea urmatoarele caracteristici: tun autopropulsat, producator Royal Arsenal Woolwich, obtinut prin conversia unui blindat Vickers Mk.I/II. Aparut in ianuarie 1925; greutate 12,10 tone; lungime 5,80 m; latime 2,40 m; inaltime 2,30 m (Vickers Mk.II avea 2,80 m inaltime la partea superioara a cutiei blindate); echipaj 6, fara protectie in fata armelor inamice (Vickers Mk.II avea 5 echipaj); blindaj cutie blindata frontal 12 mm/lateral 8 mm/spate 8 mm/partea superioara 5/6 mm; motor –un Armstrong Siddeley, benzina, 8 cilindri –V8, 90 CP/67 kW la 3500 rpm; suspensie –boghiuri; viteza maxima pe sosea 45 kmh (mai mare decat la Vickers Mk.II care abia atingea 24 kmh. Oricum, motorul si transmisia erau aceleasi); autonomie pe sosea 192 km; armament –un tun de camp modificat Ordnance QF-18 pdr, arma putand executa si trageri antiaeriene. Rata de foc -6/9 proiectile/minut. Elevatie cuprinsa intre -5◦ (probabil)/80◦. Raza maxima de actiune in trageri directe era de 6000 m, in trageri AA, probabil 3500-4000 m.

Acest prim-prototip a fost testat timp de un an de catre 28 Battery, 9 th Field Brigade, Royal Artillery/Bateria 28, Brigada 9 Artilerie de Camp, Artileria Regala. Pe baza testelor, artileristii au intocmit o lista de corectii si modernizari, printre acestea regasindu-se scut de protectie frontal pentru tun, ulterior, conform surselor, cerinta a fost extinsa la un scut de protectie pentru compartimentul de lupta (asta se va vedea la ultimul prototip, acesta avand tunul incastrat in turela si manta din otel ce proteja echipajul/servantii). Chiar si asa, s-au comandat 4 prototipuri care au fost gata intr-un an, fiecare costand 12.250 de lire sterline, o suma colosala pe atunci (cam 1000 de lire sterline per tona).

Toate cele 7 prototipuri au fost testate in cadrul manevrelor desfasurate in apropierea satului Kimberley, aflat la aproximativ 5 km nord-vest de orasul Wymondham, chiar de la primele exercitii, 13 noiembrie 1926, demonstrand potentialul noii tehnologii in cadrul efortului de mecanizare a armatei britanice. Tunurile autopropulsate s-au „simtit” foarte bine in compania blindatelor, a tractoarelor de artilerie si a tunurilor tractate demonstrandu-si in mod clar si evident superioritatea fata de artileria tractata. Trecerea in stare de lupta a tunului autopropulsat dura cateva secunde, pe cand o piesa tractata avea nevoie de un minut cu servanti bine antrenati, iar despre mobilitate si viteza nici nu mai vorbi. Mai mult decat atat, Birch Gun n-a avut nicio problema in teren framantat, noroios pe o ploaie torentiala, pe cand tractoarele de artilerie semisenilate Burford Kegresse au ramas impotmolite sau s-au miscat cu mare greutate (Burford Kegresse avea la baza camionul Burford, 4 axe, 4×2, puntea spate fiind produsa de Citroen/Franta. A aparut in 1926 si a avut o viata scurta fiind scos la pensiesi casat in 1929 –un vehicul nereusit cu rezistenta mica la uzura, vehicul ce se strica extrem de rapid. Dar asta e alta poveste). Birch Gun tinea trena tancurilor avand o mobilitate excelenta in teren accidentat, asta s-a vazut si in 1927 in cadrul marilor manevre cu blindate efectuate de catre Experimental Mechanized Force/EMF/Forta Mecanizata Experimentala in sud-vestul tarii, in apropierea orasului Stratford-upon-Avon si a Raului Avon. EMF a fost o formatiune experimentala de nivel brigada a armatei britanice creata oficial pe 1 mai 1927, aceasta avand scopul de a inova, testa si investiga tehnici, proceduri si echipamente destinate razboiul cu blindate (a fost prima brigada experimentala, de test, de blindate din lume. Timp de doi ani, intre 1927-1929, sub comanda generalului-maior Robert John Collins, a participat la exercitii care au demonstrat superioritatea fortelor mecanizate in fata infanteriei si cavaleriei traditionale in armata britanica si nu numai. In 1931, Marea Britanie avea o brigada de blindate ce avea in compunere 3 batalioane mixte de tancuri medii Vickers Mk.I/II si un batalion de automitraliere/tanchete Carden Loyd).

BIRCH GUN LA TREABA

Insa conservatorii si detractorii au avut castig de cauza, toate cele 7 prototipuri Birch Gun au fost retrase in perioada iunie-iulie 1931, astfel incat britanicii au pierdut oportunitatea de a avea astfel de vehicule specializate in sprijinul infanteriei si blindatelor. Abia in WW II, armata britanica avea sa se bucure de beneficiile artileriei autopropulsate…Lectiile valoroase invatate si dovedite de EMF s-au pierdut, utilizarea fortelor blindate in sprijinul infanteriei sub umbrela artileriei autopropulsate au fost lectii ce au trebuit reinvatate in WW II, lectii pe care Wehrmacht-ul le-a aplicat inca din 1939 cu efect devastator in cadrul razboiului-fulger (sa nu uitam ca germanii aveau la inceputul razboiului obuzierul autopropulsat 15 cm sIG-33 Sf, calibrul 150 mm, initial doar pe platforma Panzer I/II. 38 de exemplare au luat parte la cucerirea Frantei in 1940. Au fost vazute si in Polonia, 1939 –probabil 15 exemplare. Britanicii, abia in 1942 aveau sa vina cu Bishop, un SPG pe platforma tancului Valentine dotat cu un obuzier calibrul 87,60 mm).

Prototip nr.2, Birch Gun Mk.II avea aceleasi caracteristici ca Mk.I insa tunul a fost prevazut cu un scut blindat din otel de 6 mm grosime iar platforma, foarte probabil, a fost Vickers Mk.II avand scut de protectie la galeti. Se pare ca initial a avut un tun Vickers QF 2,95 –inch, tun de munte calibrul 75 mm, modificat –elevatie maxima 70◦, conform surselor independente, acesta fiind inlocuit rapid cu cel de 84 mm. E putin probabil sa fie asa deoarece sursele oficiale sustin ca toate exemplarele au avut acelasi tun, Ordnance QF-18 pdr.

Prototip nr.3, Birch Gun Mk.IB avea aceleasi caracteristici ca Mk.II insa dispunea de blindaj adaugat. Nu se stie unde dar se vehiculeaza ca a fost vorba de placi demontabile de blindaj adaugate pe lateralele scutului tunului, crescand nivelul de protectie al servantilor.

Prototip nr.4, Birch Gun Mk.IC era similar Mk.1B, insa probabil mai avea ceva blindaj adaugat insa nu exista date certe pe unde, ce si cum. Se vehiculeaza ca racirea motorului a fost imbunatatita, la fel si transmisia, insa nu exista date in acest sens.
Prototip nr.5, Birch Gun Mk.ID, foarte probabil, avea sasiu modernizat. Acest prototip si cele care i-au urmat, au primit numere de serie de la WD D.188 la WD.191, unde litera D arata ca masina de lupta e clasificata tractor de artilerie. O idee cel putin ciudata, asta daca intr-adevar asa a si fost deoarece sursele sunt ambigue! La acest prototip si cele care i-au urmat, tunul avea aparat de ochire si vizare imbunatatit demontabil (luneta optica nu era afectata de ploaie, praf sau inghet, conform surselor independente). De asemenea, rezerva interna de proiectile a crescut la 80 de unitati.

Ultimele doua prototipuri, nr.6 si nr.7, sunt de departe cele mai interesante. Acestea au fost comandate de Armata in decembrie 1927 si mareau substantial protectia echipajului.

BIRCH GUN MK.1E -DETALII INTERIOR

Prototipul nr.6 cunoscut drept Birch Gun Mk.IE, avea tun in turela, aceasta fiind montata deasupra unei centuri blindate care continea mecanismul turelei. Mecanicul-conductor dispunea de o mica turela blindata cu plafon rabatabil de forma romboidala. Bineainteles, protectia marita substantial a venit cu un pret, greutate marita si viteza scazuta. Greutatea a crescut cu aproximativ o tona, viteza pe sosea scazand la 25-25,60 kmh, iar in teren accidentat abia se misca cu 14 kmh. Mai mult decat atat, datorita turelei si centurii blindate de sub ea, inaltimea vehiculului a crescut simtitor depasind-o pe cea a tancului mediu Vickers Mk.II. Asta, bineinteles, a modificat centrul de greutate, masina de lupta avand tendinta de a se rasturna chiar si pe o panta moderata. Acest prototip a primit numarul WD D.416.
Prototipul nr.7, ultimul, cunoscut drept Birch Gun Mk.IF, era similar Mk.IE insa avea turela modificata in vederea coborarii centrului de greutate, reducerii inaltimii si scaderea greutatii intregului vehicul. La acest prototip, turela era largita avand plafon aproape orizontal, practic tunul era „imbracat” cu o centura blindata. Acest prototip a primit numarul WD D.417, rezerva interna de munitie fiind de 88 de proiectile.

BIRCH GUN MK.1F

VEDERE DIN SPATE

Desi promiteau, aceste vehicule au inceput sa fie ignorate dupa ce Sir Birch a plecat din functie ducandu-se la compania Vickers, in 1927. Inlocuitorul sau, General-locotenent Sir Webb Gillman, le-a considerat „scumpe si inutile” dand castig de cauza tractoarelor de artilerie, cu deosebire a celor din familia Vickers Dragon, vehicule a caror dezvoltare a debutat in 1924, primul fiind Armstrong-Siddeley Dragon (o alta poveste, bineinteles!). Desi cele 7 prototipuri Birch Gun au ramas in uz, odata cu desfiintarea EMF in 1929 au intrat intr-un con de umbra…Nu se stie daca au mai fost utilizate in aplicatii dar se stie ca in vara lui 1931 au fost casate. A fost o mare greseala, Marea Britanie intrand in WW II fara artilerie autopropulsata, reluand proiectarea acestor arme abia in 1941 dupa ce le-au vazut utilitatea in Franta, scotand Bishop, Deacon si Archer (despre toate acestea in articole viitoare).

 

 WW 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

warspot.ru

catainium.blogspot.com › birc…

tankdevelopment.blogspot.com › …

wikiwarriors.org › title=18-pd…

alternatehistory.com